Lacrimi in alb si negru. Vol.2

Demonii nu mor…

Collene a cautat lumina din intunericul lui Noah. A vazut speranta acolo unde nu era decat durere. Iubirea a salvat-o atunci cand cuvintele lui i-au spintecat inima. Dar nimic nu a pregatit-o pentru linistea ce avea sa distruga totul. A luptat sa-l salveze de propriii demoni, insa ce nu a stiut ea a fost ca nu poti scapa niciodata de ei. Poti incerca sa-i ineci, doar pentru a realiza ca au stiut dintotdeauna sa inoate. Sa-i arunci in flacari, de unde vor renaste. Sau sa-i vindeci, doar ca sa te poata zdrobi. Ii vei alunga, insa vei ajunge sa ii privesti intorcandu-se mai puternici decat inainte. Sfarsitul ti se va parea poetic, pana cand vei fi prins in propriul tau abis. Iar atunci vei vrea sa fugi, dar te vei intoarce intotdeauna de unde ai plecat. Demonii nu mor… chiar daca, uneori, vor asta.

Vocea Laurei Hartte se propune puternic printre locurile fruntase, evidentiindu-se prin fraze atent lucrate, metaforizate, printr-un joc de analogii, o lupta interioara intre bine si rau care nu te lasa impasibil si o iubire imbatabila. – Literatura pe tocuri

 

Laura Hartte trece de granitele pe care altii le-au marcat. Alege cuvintele potrivite si nu ii este teama atunci cand le lanseaza in ring. Stie sa induca cititorului fiecare stare, stie sa se plieze fix pe scena pe care vrea sa ti-o descrie. – Anca si cartile
 

Scriu despre durere si intuneric. Scriu despre lacrimi care nu se usuca niciodata. Scriu despre oameni damnati si suflete ce nu cunosc speranta. Aleg sa creez povesti despre demonii pe care toata lumea ii dispretuieste, pentru ca am realizat ca in interiorul nostru exista intotdeauna unul. Granita dintre intuneric si lumina nu a fost niciodata mai greu de trecut, dar eu am vrut sa arat partea nespusa a ceea ce oamenii catalogheaza prea usor drept iad, atragand atentia asupra unui aspect nedezbatut in cartile de acest gen – dubla personalitate. – Laura Hartte

 

La inceput a fost arta. Apoi viata i-a iesit in cale. 

Tablourile incarcate cu emotii au inceput sa fie pictate cu sangele care imi pateaza mainile. Pensulele sunt acum spalate in lacrimi. Si tot ce a fost odata pasiune s-a transformat intr-un cosmar. Respir ca sa creez. Dar atunci cand o fac, simt ca mor cate putin. Vreau sa ma opresc pentru totdeauna, dar atunci mainile imi tremura disperate, incercand sa lase ceva in urma lor. 

Ca un criminal al propriului suflet, ma intorc mereu in atelierul in care demonii mi-au fost amutiti. De dincolo de usa, ma asteapta doar praf si regrete. Mi-e greu sa constientizez ca am murit. Ca tot ce a fost frumos in mine e acum ingropat sub stratul de praf care se asaza peste munca mea de-o viata…

Vad sangele tasnind, simt durerea si regretul… iar eu zambesc. Pentru ca asta are Collene nevoie sa vada. Pentru ca asta asteapta toti de la mine. 

Mor. Si ei vor s-o fac zambind.