Laudele mistice ale lui Iacopone au stiut sa infatiseze cu o remarcabila vioiciune acea veche rana a sufletului uman care mai sangereaza inca: dorul dupa Altceva, pe care Iacopone il gaseste in Dumnezeu, acea nevoie atat de umana de a se intrece incontinuu pe sine pentru a privi dincolo de sine, catre Infinit. O fuga de sine insusi al carei motiv nu e ura de sine, ci, dimpotriva, iubirea de sine: intrucat omul este el insusi doar daca isi intoarce fiinta catre exteriorul sau, iar mersul sau catre un altul se umple de sens. Iacopone ne arata ca a inteles, ca si Blaise Pascal patru sute de ani mai tarziu, ca doar depasindu-se omul devine pe deplin el insusi.
