Luna e o doamna rea

• Premiul Hugo pentru cel mai bun roman 1967
Eu consider Revolutia o arta pe care o practic, nu un scop pe care urmaresc sa-l ating. Si nici un izvor de disperare; o cauza pierduta iti poate aduce aceleasi satisfactii spirituale ca o victorie.
Este povestea unei revolutii – lupta exilatilor pe Luna impotriva Autoritatii de pe Pamant. Este povestea oamenilor ajunsi in pragul disperarii – un tehnician, o tanara curajoasa si un profesor, care devin liderii miscarii revolutionare. Este povestea lui Mike – un supercomputer cu simtul umorului, care, din motive doar de el stiute, se dedica in totalitate cauzei.
Are un virus constiinta? Niet. Dar o stridie? Ma indoiesc. O pisica? Cu siguranta. Un om? Nu stiu cum sta treaba cu voi, tavarisci, dar eu sigur am.
Fragment din romanul „Luna e o doamna rea” de Robert A. Heinlein:
“N-am stat sa ma cert cu ea; ar fi fost o pierdere de timp si probabil chiar stia niste trucuri de care eu habar n-aveam. Supravietuise pe Luna o perioada indelungata, in conditii mai vitrege decat apucasem eu vreodata.
De data asta, in ecluza 13 am gasit oameni: doi baieti de garda mi-au dat voie sa intru. Am cerut vesti.
– Presiunea s-a stabilizat, m-a informat cel mai in varsta. Cel putin la acest nivel. Se dau lupte pe Sosea. Domnule general Davis, nu pot veni si eu cu dumneavoastra? Aici e destul un om.
– Niet.
– Vreau sa pun mana pe un vierme de pamantean!
– Postul tau e aici, aici sa stai. Daca apare vreun vierme de pamantean, e al tau. Vezi sa nu fii tu al lui.
M-am indepartat in graba.
Asadar, din cauza propriei mele neglijente, pentru ca nu-mi luasem costumul cu mine, am ajuns la Batalia de pe Coridoare pe la spartul targului — halal „ministru al apararii”!
Am pornit spre nord, pe coridorul-centura, cu casca deschisa; am ajuns la ecluza de acces la Sosea. Era deschisa. Am injurat si m-am opri s-o inchid, prudent. Am vazut de ce nu fusese inchisa: baiatul care o pazise era mort. Asa ca, foarte precaut, am luat-o in jos, pe rampa, si apoi pe Sosea.
Nu am gasit pe nimeni, dar desluseam siluete si auzeam zgomote de lupta in oras, acolo unde se largea. Doua siluete inarmate, purtand costume presurizate s-au desprins din masa amorfa si s-au indreptat spre mine. Le-am facut de petrecanie.
Un tip in costum si cu arma poate fi oricine; probabil ca m-au confundat cu un om de-al lor de pe flancuri. De la distanta, mie mi se parea ca sunt trupele lui Finn — doar ca n-am stat prea mult pe ganduri. Un deportat nou nu se deplaseaza cu siguranta unui lunar vechi, ci ridica picioarele prea sus si cauta imediat sa se prinda de ceva, ca sa-si ia avant si sa inainteze. Nu ca am stat sa-i analizez. Nici macar nu m-am gandit: „Pamanteni! Ucide-i!” Cum i-am vazut, i-am ars. Alunecau incet pe jos inainte de a-si da seama ce le facusem.”