Mamiferul Anei Barton e unul cu radacini de aluat in care se coc florile de salcam. Drumul incepe cu dorul primei povestiri si se termina cu tacerea, cu pauza de respiratie pe care traitul le impune din cand in cand. Fulgurant, cateva diapozitive-vis, ca o alunecare in expresionism. Ana Barton sufla viata unei galerii de personaje si istorii pe care le infige in lumea lor calda, posibila si miraculoasa. Este o carte a unui mod rar de raportare la existenta si este cartea unei mari rabdari. A unui timp care nu mai marsaluieste si nu mai ticaie furibund, o galerie a varstelor, de la cele amniotice la cele din urma.
Exista in prozele reunite in Mamifer o stiinta a observatiei si o maturitate a trairii fascinante. Ana Barton reda mereu, fara gres si fara risipa de mijloace, fara tropaiala excesului, acel detaliu precis si acel gest exact care au efect de intrupare sigura. Cititorul intinde mana si pipaie personajul, simte carnea intamplarii. De fapt, asta e proza Mamiferului: o lume plina si recognoscibila in tonurile de lumina si in care intri ca acasa dupa ce treci prin doua randuri de porti: una a istoriei mici, personale, si o alta a istoriei mari, prezenta mai mult ca joc de umbre si prin cativa reprezentanti-surpriza. Acasire. Asta face Ana Barton in Mamifer. – Nora Pavel
Fragment din cartea „Mamifer” de Ana Barton:
„Eram numai noi doua in vara aia. Plecaseram din Bucuresti intr-o dimineata-prunc si ajunseseram la Constanta pe la pranz. Eu si Rada, fata mea. Vara-mea, Cristina, si barbatul ei ne asteptasera cu snitele, o ciorba acra si buna si cu prajituri. Si cu dragoste. In anii din urma, ne vazuseram rar si pe apucate.
Nu mai fusesem nici eu la mare de prin ’96. Acum, era 2004. Rada era de doi ani si jumatate si avea viziunea unui cintezoi asupra vietii. Armonioasa din fire, se si purta mereu ca unul. Verii mei ne-au hranit, am luat carutul continator de copil si-am descalecat pe faleza, sa vaza copchilu’ apa cea mare. I-a placut asa de mult, ca n-a scos o vorba. N-am stiut sa interpretez linistea asta, ba chiar m-am temut c-am batut atata drum, si ea te pomenesti ca n-o suferi marea.
Ne-am intors spre seara din promenada, cu un copil ostenit ca un cosas vrednic. A doua dimineata, am pus cucu’ sa ne scoale inainte sa se lumineze, s-ajungem la plaja repede, ca ultraviolete si alte beneficii.
Am extras fata din tarc, hranit, imbracat, asezat in carut. Si purces. Am gasit un loc mai spre capu’ plajei, catre Navodari. Am dat sa-ntind bucata moale de plastic, pe care mi-o daduse vara-mea, pe nisip. Iesisem din spital de o saptamana, iar doctorita fusese categorica: sa nu ma vada soarele, sa nu gust apa marii. Asadar, rog eu ca o mama-n cunostinta de cauza un copil de doi ani jumate sa sada frumusel langa mine pana-mi scot eu cazemata-n care sa ma-nvelesc. As! Numai ce-am apucat sa m-aplec, si copilu’ nu mai era.
Noroc ca m-asezasem in buza marii, asa ca dintr-o juma’ de pas am extras copilul din apa si-am inceput sa-i scot din gura pumnul de nisip, alge si scoici pe care si-l indesase intr-o secunda. Avea ochii mari de placere. Ai fi jurat ca mesteca zmeura. M-am intorsc cu Rada de-o aripa, iar cu mana dreapta am reusit sa despachetez si sa-ntind. M-am infofolit ca o doamna care face plaja-n tundra si i-am dat drumu’ la apa.
A fost foarte frumoasa prima zi. Asteia mici nu i-a ajuns un set cu greble, lopeti si galeti, nu, a avut nevoie de doua, ca sa poata transporta cu spor toate meduzele vanate la o iesire-n… larg. Spre dupa-amiaza, nu mai aveam voce, asa ca la-ntoarcerea acasa mi-am cumparat si-un fluier de plastic.”
