Aerul din plamanii poeziei lui Borco vine inspre noi raspicat, ca din esapamentul motoretei de toamna a lui Kusturica si striga, asa, dupa tinerete, dragosteala si moarte. Nu e de mirare, asadar, ca poezia lui are si gust de rachie altoit cu jumatate de viata din filmele vechi, cu miros de picmez si crofne, cu papricas peste care sta norul lui Maine cu parca ortacii lui buni. Dar, mai ales, poezia lui are, acum, un nod in gat pe care mai bine il neprimea decat sa scrie atat de cu drojdia mortii pe foi.
Marcel Tolcea
Borco e un trairist in plina hipermodernitate. Are telefon mobil, aparat foto, motocicleta, masina, internet, dar ii place la sat atat de mult, incat pana si jobul sau e la Muzeul Satului Banatean. Cum e el, asa ii e si poezia, telurica, sangvina, neaosa, retorica, grav-ludica, tafnoasa, un melanj de balcanism ce vine pe filiera-i sarbeasca, dar mai domolit, cata, de pusta banateana si nostalgie vivanta, de cuceritor, dupa imperiu.
Robert serban
