Noaptea de foc

Bine-cunoscutul autor al romanelor Oscar si Tanti Roz si Evanghelia dupa Pilat publica de aceasta data o carte autobiografica despre miracolul petrecut cu mai bine de jumatate de secol in urma, care avea sa-i influenteze decisiv viata si scrisul, oferindu-ne o poveste vie, concisa despre noaptea sa de foc, dupa cum Pascal si-a numit propria noapte mistica.
„Imi schimbasem conceptia despre calatorie: destinatia conteaza mai putin decat renuntarea. A pleca nu inseamna a cauta, ci a parasi totul, apropiati, vecini, obiceiuri, dorinte, opinii, pe tine insuti. Nu are rost sa pleci decat ca sa te abandonezi necunoscutului, neprevazutului, posibilitatilor infinite, chiar imposibilului. A pleca inseamna sa-ti pierzi reperele, stapanirea, iluzia ca stii si sa fii dispus sa intampini ceea ce e iesit din comun. Adevaratul calator ramane fara bagaje si fara tinta.“ (Eric-Emmanuel SCHMITT)
La 28 de ani, autorul-personaj pleaca intr-o calatorie in Sahara impreuna cu un prieten regizor, pentru a scrie un scenariu de­spre misticul Charles de Foucauld. In timpul expeditiei, se rataceste de grupul de excursionisti si de ghidul tuareg si este nevoit sa petreaca o noapte singur in imensitatea muntelui Hoggar. Ramas fara man­care si fara apa, in frigul noptii desertice, simte cum se desteapta in el o forta arzatoare care-i da increderea ca nu e totul pierdut si puterea sa se intoarca nevatamat, dupa un urcus ca o cursa a supravietuirii, un urcus real si simbolic totodata. Eric, occidentalul, intelectualul, filozoful rationalist convins ca oamenii sunt doar praf de stele in mijlocul universului infinit, isi vede zdruncinate toate certitudinile: focul pe care l-a trait ca pe o imensa impacare, libertate si bucurie salvatoare
poarta oare numele de Dumnezeu?
Fragment din cartea „Noaptea de foc” de Eric-Emmanuel Schmitt
„Astazi, privind inapoi, imi pare rau ca n-am fost atent la informatiile pe care ni le-a dat Donald. Ce s-a intamplat in continuare mi-a demonstrat cata dreptate avea si cum ma-nselam eu… O peripetie care era cat pe ce sa ma coste viata… Dar sa n-o iau inainte cu povestirea.
In timp ce ne enumera etapele, eu ma uitam in jur, contempland pustiul. La optzeci de kilometri de Tamanrasset, unde tocmai ne lasasera jeepurile, niste blocuri de piatra raspandite la fiecare cinci sau zece metri formau o incinta batica, strapunsa totusi de cateva porticuri prin care se zarea orizontul. Printre ierburile argintii treceau dromaderi.
Ciudate animale… Cand le descoperisem, la gradina zoologica la care mergeam in copilarie, le privisem ca pe niste schiloade. In comparatie cu caii sau cu magarii, au tot felul de neajunsuri. In acelasi timp slabe si obeze – picioare lungane, spinare plina de grasime par si tinere, si ba-trane, asa ridate cum sunt, au par si totodata par chele, fiindca parul nu le acopera decat pieptul si spatele. Grumazul n-are nici forta, nici prestanta: arata de parca toracele imens a fost separat cu toporul de gatul curbat. Picioarele lor scheletice, cu genunchi ca niste umflaturi osoase, se termina cu niste labe prea mari. Desi uriase, au un cap mic de tot, turtit, urat, sui, cu buze groase, nari dilatate si ochi stersi in orbitele proeminente; au mereu o figura schimonosita, ca-n fotografiile cu obiectivul lipit de fata – chiar si de departe, dromaderii arata ca-ntr-o poza facuta de prea aproape.