Numarul 22 pe o strada

In ziua libera infiintasem un cerc la noi acasa, numit „fantezie si compuneri”. Invitam elevi care aveau ceva de spus, sa prezinte compuneri sau idei nemaiauzite si dupa ce se citea, noi toti dezbateam subiectul. Schimbam intre noi albume in care scriam ceva unui coleg, sau unei colege, si lipeam imagini decupate din felicitarile vechi de Pasti sau Craciun, sau din reviste. Unii puneau si figura lui Mos Gerila. Eu tocmai scrisesem in albumul unei colege si aveam un nou album al alteia in care sa scriu. Il primisem inapoi pe al meu, in care un coleg imi scrisese: „Cand vei manca sarmale / si te vei ineca / sa iti aduci aminte / de mutra mea” si dedesubt lipise o inimioara. Asta suna altfel decat celelalte dedicatii, semana cu reclama despre care Bunicu zicea ca nu a uitat-o toata viata: „Ori bei bere de Azuga, ori te ia Dracu.”
Colectie initiata de redactia publicatiei INFINITEZIMAL si coordonata de Sebastian-Vlad Popa.
    Fragment din volumul „Numarul 22 pe o strada” de Adriana Barna:
    “Doctorul Lazar era si caricaturist, isi expunea caricaturile la intrarea in spital. Am ras de cateva ori vazand portretele altor medici pe care ii cunosteam. Mama m-a dus la cabinetul lui unde am cunoscut-o pe Ligia, o fetita delicata, care se juca singura intr-o sala. Ne-am jucat impreuna si apoi a trebuit sa iau loc pe scaun pentru un consult. Am venit si a doua oara cu mama si domnul doctor mi-a facut anestezia. Urma sa mi se scoata amigdalele. Am sarit si am tulit-o miseleste sarind peste jucariile Ligiei, pe langa mama, si am luat-o la fuga pana cand n-am mai putut sa merg. Am intrat dupa o poarta in Hrube si m-am asezat cu genunchii la gura, sa-mi trag sufletul. Cand m-a luat mama, nu dupa mult timp, aproape ca m-am predat ei, pentru ca in casa aceea in care ma aciuasem nu puteam ramane ca era galagie. Era casa unor tigani care faceau tingiri. Am executat pedeapsa si am fost iertata, ca am plecat in vacanta de primavara la Cluj impreuna cu mama sa ii vedem pe unchiul Cornel, pe tusa Aurica, sora mamei, si pe Puiu, verisorul meu. Unchiul Cornel era ORL-ist si de doua ori l-am vizitat la cabinet, dar nu avea jucarii, doar instrumentarul de metal, linguri si trompetele cu care isi scobea pacientii in gat, in nas sau in urechi.
    Noi am plecat in Gradina Botanica, apoi acasa pe strada Sincai care mirosea toata a vanilie, pentru ca exista acolo un laborator de cofetarie, la o casa. Unchiul Cornel a venit acasa tarziu dupa consultatii si dupa ce a facut piata cu luneta cu lanterna uitata pe cap. Cand a ajuns cu lanterna aprinsa in frunte, matusa mea l-a certat toata ziua toca-toca-toca si unchiul a povestit ca nu si-a dat seama ca nu si-a dat-o jos, dar a vazut in piata cum se uita femeia aia la el, cand alegea patrunjeii. Unchiul meu era un om distrat, ca marii savanti, si citea in fiecare zi carti de specialitate. Avea o mustacioara ca Hitler, era subtiratec si atos. Cand am ajuns a treia oara la cabinet, sora Victoria m-a legat fedeles, mi-a pus calus in gura si unchiul mi-a scos amigdalele. Dintr-odata lumea s-a impartit in doua: eu si ceilalti care ma tradasera. Supararea mare era ca verisorul meu Puiu, care era si el copil, nu m-a prevenit ca sa pot sa fug. Nu mai puteam sa am incredere in nimeni-nimeni. Drept razbunare, nu mai voiam sa ma fac doctorita, ci trapezista la circ. Sa afle toata lumea!”