Ondinele. Vol.2

Am ramas rezemata de usa cabinei mele gandind ca Homer, cand a plasmuit sirenele, cu siguranta la asta se gandea. La denaturarea spiritului, la ceata creierului si surzirea urechii. Navigatorul, in oboseala sa, in slabiciunea sa, se lasa vrajit de un vis, o inchipuire, o ondina – o simpla halucinatie pe care incearca s-o imbratiseze fermecat crezand ca in bratele ei isi va gasi mult ravnita fericire si, de ce nu, poate chiar nemurirea, fara sa stie insa ca nimfa nu si-a dobandit coada de peste prin proprie vointa, ci i-a fost impusa ca drept pedeapsa, un blestem-urgie a furiei divine. Ondina asadar, nu e o zana buna, ci rezultatul propriei decaderi, un abis in care cauta a ingropa pacatul etern, jinduind dupa carpirea onoarei sale stirbite. ” Pe toti dracii, imi spuneam intrand in camera, vaporul nu este un progres ci, dimpotriva, este cea mai eficace unealta de intunecare a mintii.” – Laura Albu