Prefata de Alex. Stefanescu.
Poezia lui Emil Brumaru uneste robustetea flamanda cu finetea stampelor japoneze, perceptia naturalului cu cea a obiectului de arta, candoarea cu estetismul (focul din soba e intretinut cu «lemne tropicale», iubita calca, solemna, «pantalonul de poet» cu un «diamant»). Hedonismul ce ar putea sa devina apasator este aprofundat, dar totodata si corectat de fantezie, prin spirit ludic, prin umor, prin capricii, uneori vag urmuziene. Idilicul e sanctionat prin ironie. Primejdia calofiliei este evitata prin prospetimea ametitoare a impresiilor si prin subita adincire a sentimentului. (Valeriu Cristea)
In versurile sale, Emil Brumaru descrie, elogiaza si glorifica un stil de viata abandonat si aproape complet uitat de contemporani. Este vorba despre un «altadata» pentru a carui reconstituire recurge la amintiri din copilarie, la vestigii pastrate in oraselele de provincie, la carti si, bineinteles, la imaginatie. La sfirsitul secolului XX, poetul traieste intr-o lume preindustriala. Circula cu diligenta sau cu dirijabilul, asculta muzica la gramofon, bea apa din cismea, maninca dulceata de trandafiri, se imbraca in haine de borangic. In locuinta lui se gasesc obiecte pe care nu le mai vedem decit in casele batrinilor: andrele, piulita, bile de fildes, sticluta cu lavanda, brici si chiar un revolver de argint. (Alex. Stefanescu)
In aceasta poezie au loc, abia atinse de un condei elegant si de un spirit care se rusineaza de propria gravitate, trairi serioase si importante, iubiri, exagerari dureroase, ratari si drame, transpuse in alt registru: departe de a le anula insemnatatea, frumoasa discretie a poetului nu face decit sa o sublinieze. Absenta patosului exterior n-ar trebui sa deruteze. Incintatoarele idile, in constituirea carora poetul de la Dolhasca exceleaza ca nimeni altul, incit ai zice ca detine un fel de brevet al neprihanirii si al imaturitatii nestiutoare, sint, de fapt, niste false idile, foarte inselatoare la suprafata atit de calm lunecatoare. (Lucian Raicu)
