Prefata de Ioana Parvulescu
Volumul reuneste texte aparute in Suplimentul de cultura si in Romania literara, la care Emil Brumaru a avut de-a lungul timpului rubrici permanente, precum si un jurnal inedit, din perioada in care autorul a locuit la Dolhasca. Eseurile, corespondentele, prozele si jurnalul, toate reflecta extraordinarul talent literar al scriitorului. Prin stilul direct, inconfundabil, dar foarte sensibil, Emil Brumaru da dovada de multa maiestrie si in proza, iar Dumnezeu se uita la noi cu binoclul, care incheie seria de opere, este o carte ce nu trebuie sa lipseasca din nici o biblioteca.
Publicistica lui Emil Brumaru, strinsa in acest volum, nu este decit una dintre multele masti ale poeziei lui, este poezie undercover, indiferent de tema aleasa, iar gazetarul este, la rindul lui, poet sub acoperire. In pagina de revista, semnatarul articolelor traieste intr-un univers plin de personaje pitoresti, de prieteni trainici, iar daca acestia sint din viata reala sau din carti, daca ii cunoaste personal sau din auzite sint lucruri secundare. Oricit de diferite ar fi, articolele lui Emil Brumaru au macar doua caracteristici comune, esentiale: intimitatea si nevoia de interlocutor. Intimitate inseamna aici confesiune, reverie, amintire, atingere a cite unei miini livresti, intinse de dincolo de coperta cartii. Intimitate inseamna scrisoare mai mult sau mai putin mascata ce spatiu mai intim poate exista decit un plic plin de cuvinte? (Ioana Parvulescu)
Undeva intre Leonid Dimov si Serban Foarta, Emil Brumaru e un jongleur si un performer al versificatiei. Pe de alta parte si in prelungita consonanta cu aceia, el aplica acest mecanism retoric asupra unei materii care, in loc sa fie «lirica», vaga, abstracta, e concret-descriptiva si bogat-epica, plina de materialitate obiectuala si populata de personaje «ca de proza», prinse in «actiuni» fanteziste, amuzante, cuceritoare. Manierismul formal se dovedeste un paravan pentru relansarea poeziei ca structura mixta, lirica, dar si obligatoriu! narativa, apta sa construiasca pe spatii mai largi, refuzind sa se mai consume in fractiunea de secunda a sugestiei, a sensului inexprimabil, care luceste scurt si dezamagitor. (Ion Bogdan Lefter)
