Ophanim

Mi-am dat seama, in timp ce scriam cartea asta, ca ea s-a nascut dintr-o uimire si dintr-o inadaptare. Stau, ca un copil crescut de lupi, gasit din intimplare si adus in jungla societatii, si ma uit cum atit de multi oameni alearga fara zabava dupa exceptional, dupa extraordinar. Dupa altfel. Si-n goana asta, se-ndeparteaza din ce in ce mai tare unii de ceilalti, pentru ca fiecare vede-n felul lui altfelul. E greu de tradus in bataile de inima ale aproapelui. Dar cu cit omul alearga mai tare spre exceptional, cu atit bucuria se-ascunde de la fata lui. Apoi, orice mica reusita a devenit super sau geniala. Poate pentru ca omul are nevoie, in fuga lui cea mare, sa-si presare drumul cu stele. Nu din alea obisnuite, ca-s greu de cules. De fapt, imposibil. Unele mici, din chirpici. Ce lume mare! Numai buna sa fie iubitoare. Dar ca sa fie, are de (re)gasit tandretea. – Ana Barton

 

Ophanim nu e tocmai cel mai prietenos nume din lume. Rezonantele biblice si ecourile de inceput si temelie de lume nu-s chiar o mingiiere, de multe ori, iar personajul care da numele romanului Anei Barton nu constituie o exceptie. Un super-erou altfel, malgre soi, cu o super-putere speciala, e un personaj botezat sub numele unui dar si harazit zodiei altuia, neinvocat, neghicit. Dar nu mai putin greu de dus. Ophanim e timp conjugat in poveste, o intersectie a vocilor in care se revarsa si se cauta mai multe generatii, e simtul hiperdezvoltat care le cuprinde, le traieste si, mai ales, le numeste pe toate. O ureche supradimensionata si o voce-oglinda, Ophanim isi povesteste propriul drum, drum al unui destin aflat sub semnul exceptionalului si totusi nu mai putin uman, ca orice merge spre intregire, ca orice fiinta care-si cauta sensul. O scriitura originala, ce simte carnea cuvintelor si viata din spatele lor, puternic ancorata in realitatea zilelor noastre, la care se uita printr-un filtru magic, acoperind si descoperind deopotriva, jonglind cu textul in mai multe registre, pe masura ce-si desfasoara itele. Ophanim nu este doar romanul unui personaj atipic, ci si al revrajirii lumii in care traim si careia ii apartinem. – Nora Pavel

 

„Cuvintele goale sint ca niste camasi albe la uscat, pe sirma, la soare si la vint. Ori uitate in ploaie si in ger. Miros a ele insele si-un pic a pamint. Dar le ia omul si le plimba prin gura, prin git, le trage-n piept, le mesteca bine, le-nghite, le metabolizeaza, le excreta sau le transpira, le regurgiteaza sau le scuipa, le tavaleste prin ambrozie si nectar, prin smirna si tamiie, prin pesmet si prin ou, prin malai cu sare, prin tarina si prin balti cu mormoloci, prin plins, ris, oftat si cruce, prin el si prin altii, si le da drumu-n lume, asa, tavalite, vinete pe miini si pe picioare, machiate daca le trimite la baluri sau la-ntilniri de afaceri ori de-o bruma de nesinguratate, le spala si le piaptana, le da cu parfum, le da doua palme, sa fie rosii-n obraji, natural, ce dracu’, si-apoi, ostenit, fara suflu, omul se culca pe dusumeaua din inima lui, pe cuvintele goale, nebaute, nemincate, care traiesc de-a valma si n-au vazut inca lumina zilei si intunericul noptii, n-au vazut alti oameni in afara stapinului lor, care nici nu le cunoaste inca.”