Pacatul

Pe fundalul principiilor morale excesive ale comunitatii siciliene, Pirandello construieste o drama amoroasa cu implicatii sociale. „Lumea buna“ refuza sa vada nevinovatia Martei si adevarul pare sa nu intereseze pe nimeni. Stigmatul de sotie adulterina o urmareste pe Marta peste tot si o izoleaza de lume. Cutumele sociale rigide sunt mai presus de sentimentele umane, de prietenie, compasiune, intelegere, neexistand prezumtia de nevinovatie.

Obsesia care il urmareste pe Rocco Pentagora, sotul Martei, consta in aceea ca in familia lui toti barbatii au fost inselati de sotii. In acest context, el are o reactie necontrolata in momentul in care gaseste o banala scrisoare, din partea unui influent om politic, catre sotia sa Marta.Desi nevinovata, Marta nu are puterea de a se apara. De aici, universul ei incepe sa se naruie, fiind izolata rand pe rand de sot, familie, prieteni.

„Si Marta ridica din nou capul si privi biserica de parca dintr-odata s-ar fi ratacit. Linistea aceea, pacea solemna, inaltimea boltii, si confesionalul cel mic, si batrana aceea in prosternatie si confesorul imobil, impasibil, totul i se indeparta pe neasteptate din spiritul revoltat ca un vis zadarnic in care ea, in amortirea constiintei, ar fi patruns si pe care acum, resimtind cruda si dureroasa realitate, il vedea risipindu-se.

Se ridica sovaitoare, simti ca ii tremura picioarele, avu un fel de ameteala, isi duse o mana la ochi, si cu cealalta se sprijini de un scaun; apoi, clatinandu-se, traversa biserica. Pe banca, sub cafas, il vazu pe batran, in aceeasi pozitie, cu bratele incrucisate la piept, absorbit in rugaciune, extatic.

Imaginea batranului o insoti pana acasa.

Credinta aceea ii lipsea! Nu putea sa o aiba. Ea nu putea ierta. Creierul ii ajunsese ca un burete uscat, din care nu mai putea stoarce un gand care sa o intareasca, sa-i dea un moment de liniste.

Era fantastica, poate, aceasta senzatie; dar pana una-alta ii pricinuia o neliniste adevarata, care in zadar cauta usurare in lacrimi. Cate, Dumnezeule, cate varsase! Acum, iata, nici sa planga nu mai putea. Mereu nodul acela, iritant, sufocant, in gat. Vedea ingrosandu-se, concretizandu-se in jurul ei o soarta nedreapta, care mai inainte era o simpla umbra, vana umbra, ceata care cu o suflare s-ar fi putut imprastia; acum devenea piatra de moara si o strivea, strivea casa, totul; si ea nu i se mai putea impotrivi. Faptul. Era un fapt. Ceva ce nu mai putea fi schimbat. Ceva enorm pentru toti, enorm pentru ea insasi, care desi il simtea in propria-i constiinta inconsistent, o umbra, ceata, devenise totusi acum piatra de moara: si tatal care ar fi putut-o strivi cu un dispret suveran, s-a lasat strivit el insusi cel dintai. Era ea, poate, alta, dupa faptul acela? Era aceeasi, se simtea aceeasi; intr-atat, incat deseori nu putea crede ca nenorocirea a avut loc.”