Patericul mare. Apoftegmele parintilor pustiei

Face parte din patrimoniul universal al literaturii crestine, fiind una dintre cele mai raspandite lucrari in toata crestinatatea, dar mai ales in Rasaritul Ortodox. A circulat incepand din secolul al V-lea si a stat la baza spiritualitatii crestine in general si monahale in special.

Apoftegmele Parintilor pustiului au circulat de la inceput (sec. al V-lea) in doua forme:

A. Forma alfabetica – sub numele fiecarui parinte sunt redate apoftegmele pastrate de la acesta. Parintii sunt randuiti in ordinea alfabetului grecesc.

B. Forma tematica sau sistematica – in care apoftegmele sunt sistematizate in douazeci si una de teme. Aceasta este forma completa a apoftegmelor, intrucat include toate apoftegmele care s-au pastrat de la Parintii pustiului si este cunoscuta sub titlul de Patericul Mare.

Colectia tematica este cea mai completa colectie a Apoftegmelor parintilor pustiei, insumand un numar aproape dublu de apoftegme (1981) fata de colectia alfabetica (1028). 

Traducerea romaneasca este realizata dupa textul original, in limba greaca veche si va fi insotita de un consistent studiu introductiv, note si indice (biblic, onomastic, tematic), realizate de traducator.

Carte recomandata de Teodor Baconschi in cadrul proiectului Libris, „Oameni si carti„.

„Lumea ca proiectie a mintii omului

Ce este lumea? a intrebat un frate pe Avva Isaia. si Batranul a raspuns: „Lumea este risipirea lucrurilor. Lumea este a lucra cele impotriva firii si a implini voirile tale dupa trup. Lumea este a cugeta cineva despre sine ca ramane in acest veac. Lumea este a se ingriji cineva de trup spre pagubirea sufletului si a se mandri cu ceea ce lasa in urma. Nu de la mine spun acestea, ci Ioan Apostolul este cel care zice: Nu iubiti lumea, nici toate cate sunt ale lumii” (1 Ioan 2, 15). Raspunsul Avvei Isaia exprima intelesul pe care-l dau pustnicii lumii pe care o parasesc si impotriva careia se pozitioneaza. Nu este vorba, asadar, de lumea-creatie a lui Dumnezeu, ci este vorba, foarte clar, de perceptia pe care o au oamenii asupra acestei lumii si lumea care rezulta din vietuirea conforma cu aceasta perceptie. „Risipirea lucrurilor” trimite la perspectiva fragmentara asupra lumii, la neputinta omului de a se ridica la o masura care sa-i permita vederea unitara asupra fapturilor, coerenta lumii, sesizarea resorturilor ce leaga lucrurile functional intre ele si conduc la un sens unitar si la o finalitate unica. Lipsit de o astfel de perspectiva, omul va trai drama continua a vederii disociative, a perspectivei fragmentare, a dilemei, a scindarii, neputinta de a pune la un loc atata risipire de lucruri foarte frecvent contrare si presiunea de a alege intre ele. Aceasta risipire din afara se va proiecta ca atare inlauntrul omului, scindandu-i si fragmentandu-i fiinta si existenta.

„Lumea este a lucra cele impotriva firii”, spune Avva Isaia. Exista, asadar, o fire a lucrurilor, a tuturor lucrurilor, care are in sine o ratiune de a exista si un sens in care functioneaza, exista un adevar al firii.”