Patriotii

Idealism, tradare si secrete de familie intr-un roman scris de o autoare inclusa pe lista Granta a celor mai buni tineri romancieri americani. 
 

In momentul inceperii Marii Crize din anii ’30, Florence Fein paraseste Brooklynul pentru un loc de munca la Moscova, sperand sa-si gaseasca acolo iubirea si independenta. Odata ajunsa in Rusia, ea este insa prinsa in capcana unui sistem din care nu mai poate scapa. Multi ani mai tarziu, fiul ei, Julian, emigreaza inapoi in Statele Unite, desi slujba sa in industria petroliera ii prilejuieste vizite frecvente la Moscova. Cand afla ca dosarul KGB al lui Florence a fost desecretizat, el pleaca intr-o calatorie de afaceri pentru a descoperi adevarul despre mama sa si pentru a-l convinge pe fiul sau, Lenny – care incearca sa-si faca un rost in Rusia lui Putin – sa se intoarca acasa. Ceea ce descopera Julian este in acelasi timp socant si sfasietor: o poveste nespusa despre o generatie de americani abandonati de tara lor si despre doua natiuni rivale care devin complice la o tragedie secreta a istoriei.
 

Usurinta cu care scrie Krasikov despre interactiunile complexe dintre Rusia si America face din primul sau roman o saga inteligenta, captivanta si plina de suspans… Intr-un limbaj scanteietor si cu o stapanire perfecta a mijloacelor narative, Krasikov dramatizeaza fatetele ascunse, condamnabile ale istoriei… O poveste dinamica, plina de pasiune erotica si politica si de lupte pentru supravietuire, care demasca mecanismul intunecat al totalitarismului si ne face sa ne intrebam ce inseamna sa fii erou, patriot, fiinta umana. – Booklist 
 

O carte profund relevanta pentru zilele noastre. Patriotii pune intrebari importante si complexe despre identitate, loialitate, adevar si inselaciune. – The Guardian

Fragment din volumul „Patriotii” de Sana Krasikov:

„Intr-o dimineata fierbinte din vara lui 1934, Florence se impleticea prin Magnitogorsk, iar economia americana continua sa se impleticeasca prin Marea Criza. Presedintele Roosevelt se ridica in capul oaselor, in patul lui de mahon, ca sa ia micul dejun si sa aprinda prima din cele patruzeci de tigari Camel ale zilei, cu tigaretul de fildes. Era un fapt bine cunoscut in randul consilierilor lui FDR ca cel mai bun moment pentru a cere presedintelui o audienta era dimineata devreme, intre momentul in care servitoarea ii aducea ochiurile cu carnati si sosirea valetului la ora zece fix, ca sa-l imbrace pe presedinte si sa-i prinda protezele. Un fapt mai putin cunoscut era acela ca prima persoana care intra in fiecare dimineata in apartamentul privat al lui Roosevelt nu era doamna Roosevelt, ci un personaj mult mai teapan si ursuz, Henry Morgenthau, ministrul de finante. Daca un privitor aflat acolo din intamplare ar fi intrezarit interiorul dormitorului prezidential, l-ar fi putut lua pe barbatul partial chel cu guler inalt, clerical, drept un preot venit pentru ritualul ultimei impartasanii, deoarece intalnirile lui Roosevelt cu Morgenthau aveau un aer inconfundabil de solemnitate. Dupa ce esuase recent in a creste preturile la alimente prin reformele agrare si se confrunta cu inca o revolta a fermierilor, presedintele adoptase in ultima vreme o strategie mai radicala: cresterea preturilor prin devalorizarea rapida a dolarului. Ritualul pe care il indeplinea Morgenthau in dimineata aceea, ca in fiecare dimineata a acelei veri, era ritul mai profan de a stabili pretul maxim pentru aur al zilei.

Era un joc elementar al cererii si al ofertei: dupa ce retezase legatura dintre dolar si aur, guvernul folosea enormele lui noi puteri pentru a cumpara aur de pe piata mondiala, ca sa impinga in jos valoarea dolarului si sa creasca pretul tuturor celorlalte bunuri. Exista un singur impediment in acest mecanism elegant. De mai mult timp, surplusuri inexplicabile de aur umflau pietele din Londra, Paris si New York. Si nu aur corupt, ci lingouri atat de pure ca a musca unul din ele era ca si cum ti-ai fi bagat dintii in caramel intarit. Lingourile erau nemarcate, anonime. Doar netezimea le distingea – o moliciune suspecta, identica cu cea a monedelor imperiului tarist. Cu alte cuvinte, aur care putea proveni doar din minele inchisoare din Rusia arctica.

– Rusii astia au impresia ca joaca barbut? intreba presedintele. Sunt atat de prosti incat sa scoata atata aur si sa-si omoare piata?

– Inclin sa cred ca da, domnule, raspunse Morgenthau dispeptic. Au o intelegere destul de primitiva a pietelor de marfuri.

– E absurd, Henry! Bolsevicii astia sunt gata sa-si taie craca de sub picioare ca sa ne faca in ciuda. E sabotaj pur!

– Sau poate ca pur si simplu…

– Ce?

– Au nevoie de bani lichizi, si inca repede.

– Pai, atunci, cineva ar trebui sa le spuna ca daca vor sa-si cheltuie banii usor castigati pe masini americane si in fabricile noastre americane, ar face bine sa termine cu tertipurile astea.”