Cernobil inseamna «pelinul negru» sau «iarba neagra», caci explozia centralei nucleare din aprilie 1986 nu se putea petrece decat intr-o zona a negrului, a amaraciunii. Am scris Pelinul Negru si ca o forma de revolta, desi marturisesc ca n-a fost usor sa plonjez in drama si sa o desir scriitoriceste.
Am copilarit, fara nici cea mai mica banuiala, intr-un loc contaminat radioactiv. Abia cand am inceput sa simt pe propria-mi piele urmarile, am inteles cat de acuta era grozavia, si cativa ani m-am intrebat continuu cine e de vina, de ce nu raspunde nimeni pentru marile catastrofe, cum exista atatea victime subintelese, care n-au deloc glas.
Nu mi-am putut raspunde altfel decat scriind Pelinul negru punctul de vedere e al unei fetite nascute la cateva luni dupa dezastru a carei existenta e ca o franghie care, pe masura ce calci, se tot subtiaza, pana devine o sforicica ce sfarseste, inevitabil, prin a se rupe. Iar caderea nu inseamna strivirea pur si simplu de asfalt, ci scufundarea din uman in subuman. – Ioana Nicolaie
Fragment din cartea „Pelinul negru” de Ioana Nicolaie:
„Pelinul Negru. Sau Cernobil. Eu nu cunosc cuvantul Cernobil. Nu stiu nici ce e acela pelin. Se leaga doar de plasa plina de castraveti pe care o aduce mama de la Magura. Nu pentru ca acolo ar mai creste vreo leguma, dar daca buna cumpara ne face si noua parte. Cate un capat tot e amar ca pelinul, zice ea. Si buna e mai mare decat mama, si e un pic mai grasa. Are ochii verzi, nu ca un creion colorat, si nici ca paraul. Poate ca niste cleni pe care m-am chinuit sa-i prind cu mana cand am fost ultima data la Magura. Am coborat scara de lemn ce da in gradinuta si-am ajuns din doi pasi langa stanca. Si apa de pe Secaturi venise mare, puhoi, imi trecea de genunchi. Dar eu, ca o tutuana, am stat zdravan in mijlocul ei. Mormolocii se buluceau in locul linistit de dupa niste bolovani. Si-acolo mai sageta si cate-o spinare de peste, mica de tot, nici cat o palma. Cand e liniste, cele bune se aduna, iar cele rele n-au cum decat sa se spele. Iar matusa a venit cu un lighean plin cu haine de limpezit. Si-a dat jos slapii, a intrat si ea unde era bulboana mai mare, a scos un scaunel pe care l-a potrivit pe pietre si apoi a apucat maiul. Ce rochie cu vrejuri verzi, ca de fasole, avea! A luat cearsaful, l-a inmuiat bine, de s-a umplut de spuma paraul. Si n-am mai putut de bucurie, paream si eu un balonas care se duce spre apa cealalta, mai mare. Si-mi placea, pluteam pe deasupra lumii, si nu ca o repetenta dupa primul an. Iar matusa a rasucit ca pe-un baier cearsaful si l-a strans bine, ca sa-l poata izbi.”
Am copilarit, fara nici cea mai mica banuiala, intr-un loc contaminat radioactiv. Abia cand am inceput sa simt pe propria-mi piele urmarile, am inteles cat de acuta era grozavia, si cativa ani m-am intrebat continuu cine e de vina, de ce nu raspunde nimeni pentru marile catastrofe, cum exista atatea victime subintelese, care n-au deloc glas.
Nu mi-am putut raspunde altfel decat scriind Pelinul negru punctul de vedere e al unei fetite nascute la cateva luni dupa dezastru a carei existenta e ca o franghie care, pe masura ce calci, se tot subtiaza, pana devine o sforicica ce sfarseste, inevitabil, prin a se rupe. Iar caderea nu inseamna strivirea pur si simplu de asfalt, ci scufundarea din uman in subuman. – Ioana Nicolaie
Fragment din cartea „Pelinul negru” de Ioana Nicolaie:
„Pelinul Negru. Sau Cernobil. Eu nu cunosc cuvantul Cernobil. Nu stiu nici ce e acela pelin. Se leaga doar de plasa plina de castraveti pe care o aduce mama de la Magura. Nu pentru ca acolo ar mai creste vreo leguma, dar daca buna cumpara ne face si noua parte. Cate un capat tot e amar ca pelinul, zice ea. Si buna e mai mare decat mama, si e un pic mai grasa. Are ochii verzi, nu ca un creion colorat, si nici ca paraul. Poate ca niste cleni pe care m-am chinuit sa-i prind cu mana cand am fost ultima data la Magura. Am coborat scara de lemn ce da in gradinuta si-am ajuns din doi pasi langa stanca. Si apa de pe Secaturi venise mare, puhoi, imi trecea de genunchi. Dar eu, ca o tutuana, am stat zdravan in mijlocul ei. Mormolocii se buluceau in locul linistit de dupa niste bolovani. Si-acolo mai sageta si cate-o spinare de peste, mica de tot, nici cat o palma. Cand e liniste, cele bune se aduna, iar cele rele n-au cum decat sa se spele. Iar matusa a venit cu un lighean plin cu haine de limpezit. Si-a dat jos slapii, a intrat si ea unde era bulboana mai mare, a scos un scaunel pe care l-a potrivit pe pietre si apoi a apucat maiul. Ce rochie cu vrejuri verzi, ca de fasole, avea! A luat cearsaful, l-a inmuiat bine, de s-a umplut de spuma paraul. Si n-am mai putut de bucurie, paream si eu un balonas care se duce spre apa cealalta, mai mare. Si-mi placea, pluteam pe deasupra lumii, si nu ca o repetenta dupa primul an. Iar matusa a rasucit ca pe-un baier cearsaful si l-a strans bine, ca sa-l poata izbi.”
Codul cartii: HUM978-973-50-5600-1
