Pestele pe uscat. Poeme alese

Poezia lui Dorin Ploscaru din volumele Sa mori primavara (1995), Simbata lui Lazar (1997), Flasneta (2000), Pestele pe uscat (2001), Pestele albastru (2005) si Aurora dreams (2011) se scrie din asumarea tragica a distantei care separa lumea perceputa prin simturi de aceea vazuta; aproape fiecare text al cartilor lui e o litanie a acestei despartiri si a inaltarii unor ziduri intre care, suspendata, sta poezia insasi. Lumea care se vede e una de carton, second hand, o lume a inlocui­torilor si a mistificarii; astfel, superbul peste albastru e, in fapt, inghetat intr-un lighean de plastic, raul de mare se instaleaza „pe lacul de acumulare de la Bicaz”, iar trestia ginditoare umbla prin casa intr-un „halat grin­dugat” […]  Se spune ca Lazar, inviat din morti de Domnul, nu a mai fost vazut zimbind ori rizind niciodata in toata vremea cit a propovaduit credinta intre pagini: simbata este ziua de pomenire a mortilor, ziua de reculegere inaintea sarbatoririi Duminicii. Din aceste doua sensuri ale unor semne biblice, la care se adauga imprejurarile vietii (preot, la Mircesti, apoi, undeva, in Ardeal si, in urma, in Neamt; pierderea unui copil, lasat in Lunca Siretului: „am coborit in tinerete noapte de noapte / dealul cimitirului Mircesti”, la „mormintul raditei acolo departe”, scrie poetul in Pestele albastru), s-au ivit titlul si, in buna masura,substanta unei carti de poezie precum Simbata lui Lazar. Paradigma literara raspunde optiunii stilistice a optzecistilor, cu accent (prea) apasat pe discursivitate si fragmentarism, cu intentia textuarii realitatii intr-un real mereu derizoriu (bine exprimat de „greata” atotcuprinzatoare), cu efortul de a pune distante intre o interioritate amarnic ranita, aproape muribunda si un peisaj cotidian de o extrema saracie, cenusiu, agresiv, respingind orice punte de comunicare cu profunzimile omenescului; paradigma de sensibilitate este una de esenta bacoviana cu replieri in mineral, cu batai schioape de aripi taiate, cu nazuinte mereu oprite de un sentiment al zadarniciei, ca in aceasta arta poetica, semnificativ intitulata Greata: „Am purtat un secol cu mine raul de / mare, raul de inaltime, raul / de masina, starea de greata, acum in martie / mai ales cind trecem muntii in alta tara, / casele sint la fel de absente, sterse imagini / pe retina crincena a uitarii, trenurile ne / duc in gari cosmopolite, populate de / semintii barbare, fumatoare de pipa, cu / miini inmanusate leganindu-se in hamacuri / sub balansoare in sordide sali deasteptare. / starea de greata urmarit de umbra bolii./ serpentinele imi urcau in vacante sufletul / la git / degeaba tipau megafoanele cintece / vesele. ajungeam acolo livid , aproape / mort. apoi au venit drumurile cu tata / facute in zi de bilci, / intr-un automobil marca gaz servieta lui / desigur isi aminteste starea de greata, vad / tot mai des, mai mereu sefi echipati cu / galoane, chipie aurite si fete minjite de ipocrizie / o tara intreaga infectata de cancer, tot / mai des oameni tristi purtindu-si prin gari / gentile instrainarii, rosia montana imi spala in steampurile de aur minereul steril. / in bodegi intunecate berea mi-a potolit setea / ai pierdut totul, esti un ?uomo finito?. toti ochii lacomi privesc la plimbarile / tale solitare, doar lampa verde a semaforului / te avertizeaza ca trebuie sa transgresezi/ dincolo, asa cum ai trece canalul minecii. / somnul pustiului meu e invelit in / puloverul tatalui, in leganarea inmiresmata / de parfumul portocalilor infloriti din nesfirsitele / livezi ale greciei. singele serii spaniole / se scurge domol linga riul caii ferate / unde trenulne-a abandonat in gara unei / metropole nestiute, necunoscute, cum stau / catelele in jurul tomberoanelor in margine / de oras, prostituatele bete isi leagana viata-ntre / noapte si zi”. – Ioan Holban