Pivnitele Vaticanului

    Un roman care si-a castigat un binemeritat loc in istoria literaturii universale. Povestirea lui Gide il poarta pe cititor prin cateva capitale europene, in compania unor sfinti, aventurieri si hoti de buzunare. Actiunea se petrece la sfarsitul secolului al XIX-lea, atunci cand incepe sa circule zvonul ca papa Leon al XIII-lea a fost rapit si este tinut sechestrat de o loja francmasonica. Sub acest pretext, Biserica porneste o strangere de fonduri, mai mult sau mai putin cinstita, pentru salvarea suveranului pontif. Animat de ganduri nobile, Amedee Fleurissoire hotaraste sa plece singur in calatorie si sa dea de urma celui disparut. Incercarea se dovedeste a fi nu tocmai usoara, iar Amedee are parte de o moarte neasteptata, fiind ucis de Lafcadio Wluki, fratele cumnatului sau.
    Fragment din romanul „Pivnitele Vaticanului” de Andre Gide:
    „In fata Mausoleului lui Hadrian, numit si castel Sant’ Angelo, Fleurissoire trecu printr-o intampla nefericita. Uriasul edificiu se inalta in mijlocul unei curti interioare, in care publicul nu avea voie sa intre si in care nu puteau patrunde decat calatorii cu bilete speciale. Era indicat chiar si faptul ca acestia trebuiau sa fie insotiti de un paznic…
    Aceste precautii excesive confirmau banuielile lui Amedee, facandu-l totodata sa vada extraordinara dificultate a celor intreprinse. Fleurissoire, care scapase, in sfarsit, de Baptistin, ratacea pe cheiul aproape pustiu, la acest sfarsit de zi, mergand de-a lungul zidului exterior ce apara castelul. Cu sufletul trist descurajat, trecea si iar trecea prin fata podului mobil de la intrare; apoi se indeparta pana pe malul Tibrului si incerca, peste acest prim zid, sa zareasca ce se afla inauntrul curtii.
    Nu daduse atentie unui preot (la Roma sunt atat de multi!) ce, nu departe de el, statea asezat pe o banca si parea cufundat in ziarul lui, dar care il urmarea de mult. Respectabilul preot avea parul lung, bogat si argintiu; pielea fetei, tanara, si proaspata, semn al unei vieti curate, contrasta cu varsta lui inaintata. Chiar si numai dupa figura puteai sa-ti dai seama ca e preot, iar dupa o anumita decenta, care-l caracteriza, ca este preot francez. Pe cand Fleurissoire trecea pentru a treia oara, prin fata bancii lui, abatele se ridica brusc, veni la el si, cu o voce tanguitoare, ii spuse:
    — Ce bine! Deci nu sunt singur! Si dumneavoastra il cautati…
    Dupa ce rosti aceste cuvinte, isi ascunse obrazul in maini si izbucni in hohote de plans. Apoi, revenindu-si, exclama:
    — E imprudent! Da, foarte imprudent! Ascunde-ti lacrimile! Inabusa-ti suspinele!…
    Si, luandu-l pe Amedee de brat, ii zise:
    — Sa plecam de aici, domnule; suntem urmariti. Cred ca emotia pe care nu mi-am putut-o ascunde a fost observata.
    Amedee mergea, uluit, in urma lui. Indrazni, in sfarsit, sa-l intrebe:
    — Dar cum de ati ghicit de ce ma, aflu aici?
    — Dea Domnul ca numai mie sa-mi fie ingaduit sa vad asta! Dar cum va inchipuiti ca nelinistea dumneavoastra, si privirile triste cu care cercetati locurile acestea puteau sa nu fie observate de cel care, de trei saptamani incoace, vine aici zi si noapte? Vai, domnule! de indata ce v-am vazut, nu stiu ce presimtire si semn trimis de cer m-au facut sa recunosc in dumneavoastra un suflet frate… Atentie! vine cineva. Doamne, luati-va un aer nepasator.”