Povestea noului nume

Al doilea volum din Tetralogia Napolitana
Indiferent cine se ascunde in spatele numelui Elena Ferrante, misteriosul pseudonim folosit de autoarea romanelor napolitane, doua lucruri sunt certe: e femeie si stie sa descrie orasul Napoli mai bine ca oricine. Stilul ei are finetea unei panze de paianjen, dar totodata o forta a expresiei si o magie aparte, cu care creeaza o intreaga lume. – Huffington Post
Povestea celor doua prietene, Lila si Elena, continua. Acum sunt doua tinere ale caror drumuri se despart dramatic.
Pe cand Elena prefera sa-si continue studiile, Lila se marita, obtinand astfel o conditie sociala si financiara superioara originilor sale modeste, dar ramanand prizoniera intr-o casnicie nefericita.
In ciuda cailor diferite pe care au luat-o vietile lor, legatura dintre Lila si Elena ramane complexa si intensa, iar sentimentele fiecareia oscileaza, pe rand, intre nepasare, dispret si iubire reciproca profunda.
Elena si Lila. Fiecare este pentru cealalta prietena geniala: o potentialitate neexprimata, un imbold si un repros, un obiect al invidiei si un orizont al dorintei. – L’indice dei libri
Ferrante descrie dialogul interior feminin cu o fervoare socant de sincera, tulburator de directa. – Booklist
O carte ce se revarsa ca o eruptie a vulcanului Vezuviu. – La Repubblica
Autor recomandat de Vasile Ernu in cadrul proiectului Libris, „Oameni si carti„.

Fragment din romanul „Povestea noului nume” de Elena Ferrante
„In seara aceea a inceput lunga, framantata perioada care a dus la prima noastra ruptura si la o lunga despartire.
Am facut eforturi sa-mi revin. Fusesera o mie de motive cle tensiune pana atunci. Nemultumirea ei si, totodata, dorinta ei de dominare iesisera continuu la suprafata. Dar niciodata, niciodata, niciodata nu se straduise atat de explicit sa ma umileasca. Am renuntat la iesirile mele la mezelarie. Desi imi platise cartile pentru scoala, desi facuseram acel pariu al nostru, nu m-am dus sa-i spun ca fusesem promovata cu note de opt si doi de noua. Am inceput sa lucrez, imediat dupa terminarea scolii, intr-o librarie de pe strada Mezzocannone si am disparut din cartier fara s-o anunt. Amintirea tonului sarcastic din seara aceea, in loc sa se atenueze, a devenit gigantica, si, de asemenea, ranchiuna mea a devenit tot mai viguroasa. Mi s-a parut ca nimic n-ar putea justifica ce-mi facuse. Nu mi-a venit niciodata in minte, cum se intamplase in schimb cu alte ocazii, ca simtise nevoia sa ma umileasca pentru a putea suporta mai usor umilirea ei.
In curand am aflat ca lasasem o impresie buna la petrecere, si asta mi-a usurat detasarea. Hoinaream pe strada Mezzocannone in timpul pauzei de pranz cand m-am auzit strigata. Era Armando, care se ducea sa dea un examen. Am aflat ca studia medicina si examenul era dificil, dar, inainte sa dispara spre San Domenico Maggiore, s-a intretinut oricum cu mine, coplesindu-ma cu complimente si reincepand sa vorbeasca despre politica. Seara a aparut chiar la librarie, luase o nota buna, era fericit. Mi-a cerut numarul de telefon, am spus ca n-aveam telefon; m-a intrebat daca faceam o plimbare duminica urmatoare, i-am spus ca duminica trebuia s-o ajut pe mama in casa. A inceput sa vorbeasca despre America Latina, unde intentiona sa mearga imediat dupa ce isi lua diploma sa-i ingrijeasca pe cei  saraci, sa-i convinga sa ia armele in maini impotriva opresorilor si a tinut-o asa mult timp, incat a trebuit sa-l alung inainte ca patronul sa se enerveze. In fine, eram bucuroasa pentru ca, in mod evident, ii placusem si m-am aratat amabila, dar nu disponibila. Cuvintele Lilei oricum facusera rau. Ma simteam prost imbracata, prost pieptanata, cu un ton fals, ignoranta.”