Cand incepi sa scrii, adeseori te porti ca atunci cand ajuti pe cineva sa toarne vin in sticle. El, universul, tine damigeana, tu, Gabriela, apuci cu numai doua degete sticla goala si astepti sa vezi daca o sa se umple. Sigur ca sticla devine tot mai grea, sigur ca-ti aluneca printre degete, evident ca nu te-ai asteptat ca povestea sa fie atat de greu de stapanit, atat de incomoda, iar tu sa fii supravegheata atat de indeaproape de univers. si de toti cei care te ajuta sau te impiedica sa-l vezi in maretia si banalitatea lui.
intrebarea a fost; ce faci, risti sperand ca nu o sa scapi textul din maini, ca nu se va sparge pe jos si nu-i va improsca aiurea pe cititori cu vinul vietii, sau o apuci mai zdravan, recunoscandu-i greutatea atat in fata universului cat si a cititorilor?
Ai riscat!
Daca nu o faceai, totul devenea previzibil, totul ar fi curs in siguranta catre locul banuit, plus ca erau toate sansele ca, odata umpluta sticla, sa nu o mai dai nimanui, sigura ca ai imbuteliat un esec.
DEscriind textul, ai avut ocazia sa vezi mai bine ce si cum isi dorea universul de la tine, de la tine cea de azi, sau de la tine cea de acum douazeci de ani, cand te-a invitat pentru prima data sa tii sticla in care toarna el vinul. Nu de alta, dar eu banuiesc ca nu este prima sticla pe care ai dat-o universului sa o umple cu trairile tale.
Poate ca unii te-au vazut tinand-o si au tot asteptat sa bea din ea. Poate ca altii te-au impins sau te-au gadilat ca sa o scapi. Pentru tine a fost important doar ca tii sticla, bine, prost, cum s-a nimerit.
Nu aveai cum sa ceri ajutorul cuiva
Este unul din lucrurile pe care doar singuri le putem face, indiferent daca scriem despre noi, despre altii, sau despre toti oamenii care au trait vreodata, despre poftele noastre, ale lor, sau cele care inca nu s-au nascut vreodata.
Cat timp a durat totul poate ca o spun fotografiile presarate in text, cumva ca posibile etichete ale sticlelor pe care le-ai umplut cu povestea iubirii tale. Cam cat o poza, apare pe acolo si cate o umbra, caci, fara de ea
asa mi-a ingaduit Dumnezeu sa ma nasc.
o menajerie de semne, sentimente si instincte,
inchise in neputinta corpului omenesc;
rostogol pe deasupra norilor,
pe dedesubtul pamantului,
ascunsa in cea mai adanca scorbura de copac,
neimpacata cu conditia umana,
neintegrata in conditia animala.
*
la intersectia dintre ochiul tau si sanul meu,
se isca valvatai.
la intersectia dintre parul tau si degetele mele,
incep acrobatii sa danseze pe ziduri.
*
anotimpul iubirii a trecut de mult,
doar eu, demodata, inca il ascult,
asa cum bunicile stau inca in foisorul din parc
ascultand fanfara ce canta acum o suta de ani.
Dupa ce a fost redactor la cotidiene si reviste glossy, apoi a petrecut multi ani in lumea muzicala, ca PR de club, organizator de spectacole, PR de trupe sau impresar, Gabriela David s-a hotarat sa dea glas copilului creativ din ea. Desi scrie dintotdeauna, Gabriela David debuteaza la maturitate cu un volum de versuri in care isi marturiseste emotiile din perioade foarte diferite de timp. I se pare cel mai greu lucru pe care l-a facut vreodata, pentru ca se simte ca si cum ar defila dezbracata pe strada.
in prezent, lucreaza la un volum de proza, careia vrea sa i se dedice in urmatorii ani.
