Ratacitoarele drumuri

Iata un roman de dragoste, purtand amprenta clara a unei gandiri, a unui mod de receptare a lumii – pronuntat feminine, roman de dragoste indepartandu-se de cliseele genului, in primul rand pentru ca se petrece, cu tot ce are decisiv, in absenta barbatului.
Un barbat, Mihai, declanseaza – dar nu determina niciodata, intamplarile naratiunii, ale carei protagoniste sunt doua femei, prietene, foarte diferite ca individualitate dar unite printr-o etica comuna… Aceste doua fete, energica si absolutista una (Eva), visatoare, solitara si vulnerabila cealalta (Andreea), vor fi de la inceput pana la sfarsit singurele responsabile ale bucuriilor si esecurilor pe care le traiesc, ale „ratacitoarelor drumuri” la care le obliga viata, adica propriile lor caractere, deloc conformiste, deloc facile…

De ce o iubeste Eva, statornic, pe Andreea, fragila, sovaielnica, incapabila sa-si descurce propriile rataciri? Pentru ca le uneste aceeasi aspiratie catre puritate. Pentru ca Andreea este inteligenta, romantica, generoasa, pentru ca personalitatea ei emana o incontestabila vraja, dar mai ales pentru ca puternica Eva se simte utila alaturi de mai firava Andreea…
…Roman de dragoste? Mai degratta o demonstratie a felului cum doua caractere feminine diferite se pot descurca, pot evolua in absenta dragostei. Unele pagini amintesc de atmosfera  creata de Cella Serghi in „Panza de paianjen”… – Herta Spuhn, lector