Un roman subtil si delicat, povestea unei prietenii neobisnuite, salvatoare
Helene este o femeie zdrobita de doliu: sotul i-a fost ucis de un teribil cutremur. Durerea pierderii s-a prelungit prin chinuitoarele – si mereu zadarnicele – incercari de a da de urma corpului, de a capata macar o parte din cel pe care il iubise cel mai mult. Fragilitatea si durerea femeii respira in fiecare fibra a trupului ei istovit de suferinta. Mathieu e un barbat parasit. Cel caruia ii incredintase inima l-a lasat singur, fara macar sa aiba curajul unei rupturi fata in fata. Desi incearca sa-si ascunda amaraciunea apasatoare, desi incearca sa astupe golul prin aventuri de-o noapte, nimic nu-i umple viata. Asteapta ca timpul sa inchida rana. Si pina atunci tainuieste dezordinea din fiinta lui. El si ea se intilnesc intr-un hotel din Lisabona. Aparent doi straini, doi francezi rataciti in capitala portugheza, suferinta presimtita-n celalalt ajunge sa-i apropie. Incetul cu incetul, deschizindu-si fiecare inima ca niciodata pina atunci, inving orizontul pe care parasirea l-a ingustat si recapata aripi.
Nu renunti niciodata cu adevarat, ai nevoie sa crezi ca nu-i totul pierdut, te prinzi de un fir, chiar si de cel mai subtire, chiar si de cel mai fragil. Iti repeti ca pina la urma celalalt se va intoarce. Il astepti. Te detesti pentru ca astepti, dar asteptarea e mai putin penibila decit abandonul, decit resemnarea totala. Iata: astepti pe cineva care nu o sa se intoarca. – Philippe Besson
Traducere din limba franceza si note de Laurentiu Malomfalean.
Fragment din romanul „Ratacitori prin Lisabona” de Philippe Besson:
„De-acum ea nu-si ascunde starea. La inceput nu gasea cuvintele, nici prilejurile. Nu se iveau, era prea greu, prea dureros. Fie cand veneau, nu isi termina frazele, ramanea totul in suspans, era ca o tanguire nesfarsita. Fie oamenii nu intelegeau, nu ii vedeau apasarea, exista acel dispret pe care ea il lasa sa creasca, pentru ca se temea sa nu ii sperie, sa nu ii puna in incurcatura si, cand isi dadeau seama, stanjeneala era si mai mare, trebuia sa depuna eforturi incredibile sa iasa din impas. Curios e ca i-a fost si rusine. De parca vaduvia ar fi o boala dezonoranta, rusinoasa. Starea nu a durat multa vreme, dar ea nu si-a uitat confuzia. Totodata, i-a fost frica sa nu stinghereasca. De cele mai multe ori oamenii fug de suferinta. Ea nu isi propunea sa le-o paseze. In cele din urma a dat la o parte toate taraganelile, i-a fost de ajuns sa aleaga simplitatea, sobrietatea.
Nu vrea sa fie inteleasa gresit. Si mai ales nu de acel barbat, care a venit spre ea, care incearca sa se apropie de ea, intr-un oras strain, departe de repere. Lucrurile trebuie sa fie limpezi. Nu se pune problema sa te ratacesti, sa pornesti pe o pista falsa. Si banuieste ca lancezeala ei l-a intrigat. Ii ofera un raspuns, iata.
„Da, e o veste la care nu te astepti.”
El ii promite, isi va relua infatisarea dinainte. Bineinteles, a pierdut inocenta, puritatea, nu se mai poate comporta ca si cum n-ar sti nimic despre ea, ca si cum ea ar fi o pagina alba, dar tare i-ar placea sa nu risipeasca straniul farmec al intalnirii lor.
„Si sunteti la Lisabona pentru…”
„E un fel de vacanta. Ma izolez de lume.”
E curios cum te bizui pe exiluri sa iti vindece nevrozele si cat de repede ajungi sa fii de acord ca nu vindeca nimic. In cel mai bun caz, calmeaza niste nevralgii. Cu toate astea pleci, cu toate astea pleci din nou. In locurile noi, chipurile din trecut nu au aceleasi contururi, nu mai sunt la fel de precise.”
Helene este o femeie zdrobita de doliu: sotul i-a fost ucis de un teribil cutremur. Durerea pierderii s-a prelungit prin chinuitoarele – si mereu zadarnicele – incercari de a da de urma corpului, de a capata macar o parte din cel pe care il iubise cel mai mult. Fragilitatea si durerea femeii respira in fiecare fibra a trupului ei istovit de suferinta. Mathieu e un barbat parasit. Cel caruia ii incredintase inima l-a lasat singur, fara macar sa aiba curajul unei rupturi fata in fata. Desi incearca sa-si ascunda amaraciunea apasatoare, desi incearca sa astupe golul prin aventuri de-o noapte, nimic nu-i umple viata. Asteapta ca timpul sa inchida rana. Si pina atunci tainuieste dezordinea din fiinta lui. El si ea se intilnesc intr-un hotel din Lisabona. Aparent doi straini, doi francezi rataciti in capitala portugheza, suferinta presimtita-n celalalt ajunge sa-i apropie. Incetul cu incetul, deschizindu-si fiecare inima ca niciodata pina atunci, inving orizontul pe care parasirea l-a ingustat si recapata aripi.
Nu renunti niciodata cu adevarat, ai nevoie sa crezi ca nu-i totul pierdut, te prinzi de un fir, chiar si de cel mai subtire, chiar si de cel mai fragil. Iti repeti ca pina la urma celalalt se va intoarce. Il astepti. Te detesti pentru ca astepti, dar asteptarea e mai putin penibila decit abandonul, decit resemnarea totala. Iata: astepti pe cineva care nu o sa se intoarca. – Philippe Besson
Traducere din limba franceza si note de Laurentiu Malomfalean.
Fragment din romanul „Ratacitori prin Lisabona” de Philippe Besson:
„De-acum ea nu-si ascunde starea. La inceput nu gasea cuvintele, nici prilejurile. Nu se iveau, era prea greu, prea dureros. Fie cand veneau, nu isi termina frazele, ramanea totul in suspans, era ca o tanguire nesfarsita. Fie oamenii nu intelegeau, nu ii vedeau apasarea, exista acel dispret pe care ea il lasa sa creasca, pentru ca se temea sa nu ii sperie, sa nu ii puna in incurcatura si, cand isi dadeau seama, stanjeneala era si mai mare, trebuia sa depuna eforturi incredibile sa iasa din impas. Curios e ca i-a fost si rusine. De parca vaduvia ar fi o boala dezonoranta, rusinoasa. Starea nu a durat multa vreme, dar ea nu si-a uitat confuzia. Totodata, i-a fost frica sa nu stinghereasca. De cele mai multe ori oamenii fug de suferinta. Ea nu isi propunea sa le-o paseze. In cele din urma a dat la o parte toate taraganelile, i-a fost de ajuns sa aleaga simplitatea, sobrietatea.
Nu vrea sa fie inteleasa gresit. Si mai ales nu de acel barbat, care a venit spre ea, care incearca sa se apropie de ea, intr-un oras strain, departe de repere. Lucrurile trebuie sa fie limpezi. Nu se pune problema sa te ratacesti, sa pornesti pe o pista falsa. Si banuieste ca lancezeala ei l-a intrigat. Ii ofera un raspuns, iata.
„Da, e o veste la care nu te astepti.”
El ii promite, isi va relua infatisarea dinainte. Bineinteles, a pierdut inocenta, puritatea, nu se mai poate comporta ca si cum n-ar sti nimic despre ea, ca si cum ea ar fi o pagina alba, dar tare i-ar placea sa nu risipeasca straniul farmec al intalnirii lor.
„Si sunteti la Lisabona pentru…”
„E un fel de vacanta. Ma izolez de lume.”
E curios cum te bizui pe exiluri sa iti vindece nevrozele si cat de repede ajungi sa fii de acord ca nu vindeca nimic. In cel mai bun caz, calmeaza niste nevralgii. Cu toate astea pleci, cu toate astea pleci din nou. In locurile noi, chipurile din trecut nu au aceleasi contururi, nu mai sunt la fel de precise.”
Codul cartii: POL978-973-46-6239-5
