Autor distins cu Premiul Nobel pentru literatura
Al Doilea Razboi Mondial nu va ajunge niciodata sa-si dezvaluie intreaga grozavie.
Al Doilea Razboi Mondial nu va ajunge niciodata sa-si dezvaluie intreaga grozavie.
In spatele faptelor de arme, al atrocitatilor si al crimelor monstruoase comise impotriva civililor se ascunde o alta realitate. Aceea a miilor de femei sovietice trimise pe front impotriva inamicului nazist.
Svetlana Aleksievici si-a dedicat sapte ani din viata colectarii marturiilor unor femei care, multe dintre ele, la momentul acela erau abia iesite din copilarie. Dupa primele sentimente de euforie, asistam la o schimbare radicala de ton, pe masura ce ajungem la incercarea fatala a luptei, insotita de partea sa de intrebari si de suferinta. Abandonand tacerea in care si-au gasit refugiul, aceste femei indraznesc, in sfarsit, sa prezinte razboiul asa cum l-au trait.
Svetlana Aleksievici este unul dintre cei mai valorosi scriitori ai vremurilor noastre. Proza ei nu este feminina, ci aspra precum razboiul […], dar, prin expresivitatea ei, devine artistica, palpabila, profund emotionanta. – Vladimir Voinovici
Fragment din volumul „Razboiul nu are chip de femeie” de Svetlana Aleksievici:
„Am ajuns la Stalingrad. Se dadeau lupte pe viata si pe moarte. Era locul cel mai primejdios… Si pamantul, si apa erau rosii… Trebuia sa traversam Volga. De unde! Nimeni nu ne baga in seama: «Ce? Fete? Cine naiba are nevoie de voi aici? Ne trebuie puscasi si mitraliori, nu transmisionisti». Or, noi eram multe, vreo optzeci. Spre seara, pe cele care erau mai mari le-au luat, dar pe mine si pe inca o fata nu, pentru ca eram prea plapande. Nu crescuseram. Au vrut sa ne lase in rezerva, dar eu m-am pus pe bocit ca la mort.
In prima lupta, ofiterii m-au tras jos de pe parapetul transeei: ma cocotasem sa vad spectacolul… Un soi de curiozitate ne incerca, o curiozitate copilareasca… Eram naive! Comandantul striga la mine:
– Ostas Semionova! Ostas Semionova, ti-ai iesit din minti! Mama ta… Te omoara!
Asta nu puteam intelege: cum sa ma omoare, daca eu abia venisem pe front? Inca nu stiam cat de obisnuita si de neselectiva e moartea. N-ai cum s-o dai la o parte, s-o convingi sa te ocoleasca.
In camioane ponosite aduceau oameni din militiile populare: batrani si adolescenti. Le dadeau cate doua grenade si-i trimiteau in batalie fara pusca, pusca trebuiau sa si-o castige in lupta. Dupa batalie nu mai aveam pe cine bandaja… Toti erau morti…” – Nina Alekseevna Semionova, ostas, transmisionista
Am facut razboiul de la un capat la altul…
Caram in spinare intaiul meu ranit. De greu ce era, simteam ca mi se inmoaie picioarele. Il caram si sopteam: «Numai sa nu mori…! Numai sa nu mori…!» Il pansez si plang, vorbindu-i ceva, nu mai stiu ce, imi era mila de el. Pe alaturi trece un ofiter. Si numai ce se stropseste la mine, mi-a spus chiar niste grosolanii…
– De ce a tipat la dumneata?
– N-aveam voie sa plang asa. Imi secau puterile, iar ranitii erau atat de multi…
Treceam cu masinile – pretutindeni imprejur zaceau morti, cu capetele tunse si verzi, cum se fac, lasati in soare, cartofii. Imprastiati ca niste cartofi… Cum fugisera, asa si zaceau pe campul rascolit… Ca niste cartofi…” – Ekaterina Mihailovna Rabceaeva, ostas, instructor sanitar”
Codul cartii: LIT978-606-33-3806-9
