Sambata

Londra, 2003. In zorii unei zile de simbata neurochirurgul Henry Perowne observa un avion cu o aripa in flacari indreptindu-se spre aeroportul Heathrow. Cum in aceeasi zi urma sa aiba loc o demonstratie de protest impotriva razboiului din Irak, Perowne nu exclude posibilitatea unei deturnari a avionului de catre teroristi. Desi sursa pericolului se va dovedi a fi alta, aparitia lui anunta un moment de cotitura in istorie si in viata protagonistului, pe care cititorul il urmareste mai ales prin intermediul monologului sau interior ce inregistreaza diferitele evenimente ale zilei: o operatie pe creier, un accident de masina, un joc de squash si o reuniune de familie in timpul careia atmosfera sumbra si nelinistea tot mai apasatoare ce se insinueaza printre lucruri si oameni fac loc unei violente explozive.


Fragment din romanul „Sambata” de Ian McEwan:
„Inca din 1982, de la prima lor intalnire, cand a sosit la castel la doar cateva ore dupa ce povestea de dragoste cu Rosalind se consumase intr-o cuseta din feribotul de la Bilbao, doctorul stagiar Henry Perowne era hotarat sa nu se lase tratat cu condescendenta, ca un viitor fiu. Doar era un adult inzestrat cu abilitati speciale care nu erau cu nimic mai prejos decat cele ale unui poet. Prin intermediul lui Rosalind, aflase de „Muntele Fiji”, poemul atat de antologat al lui Grammaticus, dar Henry nu citea poezie, ceea ce a si recunoscut fara jena in timpul cinei din prima seara. Pe atunci, John era complet absorbit de poemele ce aveau sa compuna mai tarziu volumul „Fara funeralii” – ultima sa perioada de creatie fecunda, dupa cum se va dovedi – si nu parea sa-l intereseze ce nu citea un tanar doctor in timpul sau liber. Cum nu i-a pasat ori nici macar nu a bagat de seama ca acelasi doctor nu-i impartasea opiniile politice (Grammaticus era un vechi fan al doamnei Thatcher), muzicale (bebopul tradase jazzul) sau pe cele privind caracterul francezilor (venali de la primul pana la ultimul).
A doua zi de dimineata Rosalind avea sa-i spuna ca incercase prea mult sa-i atraga atentia batranului, adica exact ceea ce nu-si propusese. De atunci, renuntase sa mai discute in contradictoriu, insa tot nu s-au schimbat prea multe intre ei dupa acea prima seara, nici macar dupa casatoria cu Rosalind, nasterea copiilor si trecerea a mai bine de doua decenii. Perowne pastreaza distanta, iar lui Grammaticus ii convine de minune acest aranjament si se uita prin ginerele sau la fiica sa si la nepotil lui. Cei doi sunt prieteni in aparenta, iar, in adancul sufletului, fiecare il gaseste absolut pilctisitor pe celalalt. Perowne nu intelege cum poezia, care ii pare o indeletnicire ocazionala, precum culesul viei, poate sa ocupe o viata intreaga, cum de un asemenea edificiu al gloriei egoismului e cladit pe atat de putin sau de ce cred unii ca un poet betiv ar fi diferit de oricare alt betiv; in acelasi timp, dupa parerea lui Perowne, Grammaticus il considera un meserias ca orice altul, un doctor incult si anost, o categorie de barbati si femei in care are din ce in ce mai putina incredere pe masura ce varsta il obliga sa depinda tot mai mult de ei.”