Semn ca te am

Fragment din cartea „Semn ca te am” de Ioana Chicet-Macoveiciuc:
„Mi-a luat o vreme sa accept ca iubitul meu disparuse. Aproape un an n-am vrut sa mai aud de nici un baiat, desi erau cativa la facultate care-mi dadeau semne ca ma plac. Citeam si ma plimbam aiurea pe strazi, sperand ca de dupa colt o sa-mi sara in fata el, vesel ca intotdeauna, cu o floare ascunsa la spate.
Apoi m-am angajat secretara la un ziar si am dezvoltat in timp relatii stranse cu departamentul de IT. Care era format dintr-un singur om. Daniel. Mi-a facut o curte asidua. Imi lasa biletele cu inimioare lipite de monitor, imi expedia faxuri cu declaratii pompoase, imi trimitea prin curieri bomboane de ciocolata si ghivece cu orhidee. In cele din urma, am acceptat sa ies cu el, sperand ca asta o sa ma desprinda de tristetea care-mi devenise a doua piele.
Sase luni ne-am tot vazut, era un tip inofensiv si simpatic si, chiar daca eram departe de a ma indragosti, imi placea sa petrec timp cu el.
Intr-o zi de iarna cand Daniel imi inlocuia placa de baza (nu e un eufemism pentru sex, chiar imi inlocuia placa de baza a calculatorului de la munca), am urcat la alt etaj sa duc niste contracte si am aflat de la alta secretara ca prietenul meu avea acasa o logodnica draguta, care le planuia nunta. Nunta mare, cu trei sute de invitati, tatal ei era primar intr-o comuna de langa oras. Numai doctori, profesori, urma sa le cante Voltaj la nunta. Iar ginerica se ocupa clandestin cu acomodarea privata a noii secretare in corporatie, ca sa ma exprim elegant…
Cand am aflat despre existenta logodnicei nevinovate, am crezut ca intru in pamant de rusine. Uite ca devenisem, fara sa stiu, amanta. Adica genul acela de femeie la care disparea tata cu zilele cand eram mica.
Am taiat imediat orice conexiune cu departamentul de IT, dupa ce i-am dat lui Daniel un mesaj suparat (scris de vocea mea interioara, eu nu vorbesc asa de urat). Intre timp imi luasem si eu un telefon mobil. Sa nu-mi mai dispara iubitii ca magarii in ceata. Macar un adio in casuta vocala sa primesc si eu.
Apoi a fost Marc. Oh, Marc.
Pe Marc l-am cunoscut in club, la o iesire cu fetele. Ele dansau ca nebunele, eu sorbeam absenta dintr-un cocktail cu suc de portocale, visand la patul meu comod, in care nu fuma nimeni, nu se aflau oameni beti care vorbeau tare, nu bubuiau boxele si in care puteam sa port pijamalele mele largi, nu fusta asta care ma strangea si bluza cu spatele gol, prin care ma tragea curentul la sale.
Barbatul acesta inalt, brunet, destul de solid, cu ochii albastri, imi mai zambise de cateva ori pe parcursul serii, dar eu il ignorasem gratios, sperand ca are, de fapt, treaba cu vreuna dintre prietenele mele, cum de altfel se si intampla de cele mai multe ori.”