Seri antice

Menenhetet, copilul de taran care devine general in armata lui Ramses al II-lea, care ajunge supraveghetorul haremului si insotitor al Reginei Nefertiri, se viseaza pe tronul Faraonului. Un batrin evreu i-a dezvaluit cum orice barbat poate sa renasca daca, inainte sa-si dea sufletul, lasa grea o femeie; pruncul nascut astfel isi va intrupa tatal mort, cu toate visurile si cunostintele acestuia. Menenhetet trebuie doar sa-si aleaga femeia si momentul potrivite pentru realizarea visului. Ceea ce si incearca sa faca, in ultima noapte a Marelui Festival al Faraonului Ramses al II-lea, alegindu-si-o ca iubita si poate viitoare mama pe Regina, de care este indragostit. Despre toate acestea povesteste chiar Menenhetet, la curtea lui Ramses al IX-lea, intr-o alta noapte de pomina, Noaptea Porcului, cind totul este permis deopotriva muritorilor de rind, faraonilor si zeilor. De la acel moment au trecut… 150 de ani, intre timp s-au perindat faraoni la tron, regine in paturile lor, s-au distrus si s-au construit orase, piramide si morminte au fost inaltate si devastate, alte batalii au fost purtate, Nilul s-a revarsat si s-a retras in matca lui. De toate da seama Menenhetet, martor si protagonist.
O capodopera despre moarte si viata, despre reincarnare, vraji si erotism in Egiptul antic.
„Norman Mailer face sa revina la viata fapte de mult uitate, aducind in fata noastra ritmurile, imaginile si senzualitatea unei epoci pierdute in memoria trecutului.” (The New York Times)
Fragment din cartea „Seri antice” de Norman Mailer
” Dupa cotitura, am lasat mahalaua in urma. Acum, pe mal straluceau zidurile albe ale Memphisului.Am plutit prin dreptul splendorii din marmura a Templului lui Ptah, cu gradinile lui sacre, dar numai cativa preoti in alb se puteau vedea pe poteci. Apoi, dupa o alta cotitura, s-a ivit Templul lui Hathor.
Abia aici, daca ar fi fost dupa mama, ar fi trebuit sa-si faca aparitia orasul Memphis. Templele si parcurile acelea vorbeau despre maretia orasului nostru. Zidul serpuitor era la fel de incantator pentru ochi ca un colier din pietre albe, iar in spatele lui se intindea privelistea unor coloane inalte pe doua coline succesive,cu o gradina intre ele. Acesta a fost ultimul spatiu minunat pe care il mai puteam vedea. Dupa urmatoarea cotitura, fluviul se largea pana ajungea la fel de intins ca un lac, iar inspre stanga, in fata ochilor nostri se afla intregul Memphis, portul, pontoanele pentru descarcarea marfurilor, santierele navale, digurile,drumurile suprainaltate, canalele, granarele, si fiecare casa intesata de oameni de pe fiecare ridicatura de teren, da, acolo se afla orasul nostru alb, foarte de curand ajuns rosu din cauza prafului din anotimpul uscat, acum un pic noroios. Asta nu mai conta.
Cand se termina aceasta ultima cotitura, parca intrai pe o mare poarta. Inainte se pot distinge fetele lucratorilor din docuri sau soldatii ce pazeau pietele, dar inca nu destul de aproape de larma pravaliilor sau de strigatele de pe strada cea larga intens circulata, eu stiam deja ca aerul de pe fluviu era diferit si doldora de mesaje.
Ce splendid arata orasul in lumina soarelui! pana si praful din cariere scanteia.”