Si am spus da. O poveste de iubire

Si am spus da, continuarea cartii Mananca, roaga-te, iubeste, care a facut-o celebra pe Elizabeth Gilbert, a fost tradusa in numeroase limbi si a figurat pe listele de bestselleruri din SUA si multe alte tari.

Mananca, roaga-te, iubeste… si mai departe? Elizabeth Gilbert s-a casatorit cu iubitul ei brazilian, intalnit in Bali. De fapt, Liz si Felipe, traumatizati amandoi de divorturile prin care trecusera, isi jurasera sa nu se mai casatoreasca niciodata. Au fost obligati s-o faca – au fost practic condamnati la casnicie de autoritatile americane de frontiera – doar pentru a putea ramane impreuna pe teritoriul Statelor Unite. La ceremonia de nunta in cerc restrans care s-a petrecut intr-un orasel linistit din New Jersey, Liz a spus da. A spus-o din toata inima. Dar pentru asta a trebuit sa-si invinga, incetul cu incetul, enorma reticenta fata de casatorie. Si a facut-o in stilul ei: timp de aproape un an, calatorind cu Felipe prin Asia de sud-est, s-a documentat asupra casatoriei. A incercat prin orice mijloace – lecturi, discutii cu tot felul de oameni, apel la experienta familiei – sa se impace cu batrana institutie inainte de a-i trece inca o data pragul. Iar pe drum a descoperit o seama de fapte interesante despre casnicie, pe care le impartaseste cititorilor cu hazul, inteligenta si compasiunea ei caracteristice. Dincolo de aceste „insertii socio-istorice“, cum le numeste autoarea, cartea lui Elizabeth Gilbert este o celebrare a iubirii, cu toate consecintele si complexitatea pe care dragostea adevarata, in lumea adevarata, le atrage dupa sine intotdeauna.

Mananca, roaga-te, iubeste, bestseller New York Times • traduceri in 30 de limbi • 10 milioane de exemplare publicate in lume • film cu Julia Roberts si Javier Bardem un fenomen cultural american

Retrospectiv, pare incredibil ca am fost luata prin surprindere de fraza aceea. Pentru numele lui Dumnezeu, nu mai auzisem pana atunci de casatorii facute pentru cartea verde? Poate ca la fel de incredibil pare si faptul ca – dat fiind caracterul urgent al circumstantelor – sugestia de a ne casatori mi-a provocat neliniste, nu usurare. La urma urmei, ni se oferise o varianta, nu-i asa? Si totusi, propunerea ma luase prin surprindere. Si ma duruse. Imi scosesem atat de complet notiunea de casatorie din minte, incat fusesem socata sa aud aceasta idee rostita cu voce tare. Ma simteam trista si lovita pe neasteptate, si impovarata, si izgonita dintr-un colt de importanta fundamentala pentru fiinta mea, dar, mai presus de orice, ma simteam captiva. Simteam ca eram amandoi captivi. Pestele care sare si pasarea care se scufunda fusesera prinsi in plasa. Iar naivitatea mea, nu pentru prima data in viata, din pacate, ma lovise peste fata ca o palma uda: Cum de fusesem atat de ridicola incdt sa-mi inchipui ca aveam sa reusim sa ne traim la nesfirsit vietile dupa bunul nostru plac?
Un timp, nimeni n-a mai spus nimic; pana cand responsabilul cu interogatoriile de la Securitatea Interna, privindu-ne fetele tacute si mohorate, ne-a intrebat:
– Iertati-ma, oameni buni, dar care-i problema?
Felipe isi scoase ochelarii si se freca la ochi – semn, stiam eu dintr-o lunga experienta, de epuizare totala. Ofta, apoi spuse:

– Of, Tom, Tom, Tom…”