FERNANDO VALLEJO (nascut in 1942 la Medellín, Columbia) este romancier, regizor si eseist. A inceput studii de filosofie si litere la Bogotá, dar, dupa numai un an, le-a abandonat in favoarea celor de biologie,
pe care le-a si terminat.
Critic asiduu al Bisericii Catolice, al politicii din tara natala, al ipocriziei si al falsei moralitati, Fernando Vallejo si-a petrecut cea mai mare parte a vietii in Europa, SUA si Mexic, cele trei filme ale sale si aproape toate romanele (dintre care cinci formeaza un ciclu autobiografic) au subiecte inseparabile de Columbia, descriind violenta, pederastia, problema drogurilor, viata adolescentilor si moartea omniprezenta, desi, cum remarca cineva, tema lui principala e viata. Cel mai cunoscut roman este La Virgen de los sicarios (Sfanta Fecioara a ucigasilor platiti; aparut in 1993, ecranizat in 1999 si publicat in traducere la Curtea Veche Publishing in 2016). Pentru El desbarrancadero (?i vom merge toti in infern, 2001) a primit prestigiosul premiu literar Rómulo Gallegos. Aceste doua romane se claseaza intre primele 15 locuri din lista celor mai bune carti in limba spaniola, intocmita de 81 de scriitori si critici hispanici.
In 2012 Vallejo a fost recunoscut drept unul dintre cei zece cei mai influenti intelectuali din America Latina de catre cititorii revistei Foreign Policy.
Si vom merge toti in infern este povestea unei agonii. Alter ego-ul lui Vallejo devine martorul mortii lui Dario, fratele adorat, bolnav de sida. Romanul reprezinta o forma de a privi drept in fata, fara niciun menajament, chipul ranjit al mortii. Consi¬derat unul dintre cele mai stralucite romane scrise in limba spaniola ale ultimelor decade, cartea trateaza o tema putin frecventata in literatura, si anume dragostea frateasca. Romanul povesteste agonia unui barbat si sfasierea sufleteasca a fratelui ce lupta cu disperare, dar in mod inutil, ca sa-l salveze. Dragostea in sine inseamna doar suferinta, iar viata reprezinta o suma de infrangeri.
Literatura are o infinitate de teme. In cartile mele, moartea chiar este o tema centrala. Sa mori la persoana intai este foarte complicat, la persoana a treia este mult mai usor sa omori un personaj, dar cum s-o faci la persoana intai, cum sa zici eu m-am murit? – Fernando Vallejo
Intr-o lume a inversunarii, doar un desavarsit stil narativ poate transforma verbul caustic in muzica belicoasa. Imi asum posibilele consecinte excesive ale declaratiei mele: Fernando Vallejo este un Céline al violentei latino-americane. – Christopher Dominguez Michael
Letras Libres
Fragment din cartea „Si vom merge toti in infern” de Fernando Vallejo
„Punct si de la capat. Sa continuam. Sau mai bine spus sa ne intoarcem la viciile de care vorbeam, pentru ca l-am sarit pe cel mai important: viciul viciilor, viciul maxim, viciul permanent de a fi vii, de care o sa ne vindecam cu toti intr-o buna zi, chiar si Papa insusi. Sa vedem, Sanctitate, cati vor asista la inmormantarea voastra, cati preoti, episcopi si cardinali, cati din garda elvetiana care va pazeste si cati netrebnici din popor. La a mea, vreau sa vina, vreau sa revina stolul de papagali care trecea in zbor, brazdand cu verdele lor albastrul cerului, pe deasupra casei copilariei mele, casa bunicilor mei, de la Santa Anita, strigand in cor, pe o singura voce batjocoritoare: Traiasca marele partid liberal, jos jigodiile de goti!” Gotii, porecla conservatorilor, erau politicieni verosi, religiosi fatarnici, in timp ce noi eram liberali: rebelii si tarfele. O, cat timp a trecut de-atunci, ca praf si pulbere s-a facut totul. Din cele doua partide care au impartit cu o lovitura de maceta Columbia in albastru si rosu, nu au mai ramas decat mortii, unii fara cap si altii fara numar. Cadavre decapitate, de conservatori si de liberali, coborau pe raurile patriei, cu echipajele lor de vulturi care, conducandu-i spre infern, in lipsa altcuiva, din plictiseala, pentru a-si omori timpul, le scoteau cu ciocul matele albastrilor si rosilor, fara vreo deosebire doctrinara, de partid. Si nu exista fiinta vie care sa infrunte aceste rauri, intrand in ele, ca sa scoata acei morti. Raurile copilariei mele, alea, da, rauri! Ce rau era Cauca! Ce rau, Magdalena! Rauri furioase, vijelioase, care aveau sufletul pur si stiau sa se faca. respectate. Nu ca aceste paraiase timorate de astazi, cu sufletul canalizat. A trecut mult timp de cand Cauca si Magdalena au secat, au murit, ucise odata cu taierea copacilor, sterse de pe harta, cum cred ca ma vor sterge si pe mine, dar se insala, pentru ca daca raurile trec, cuvantul ramane!”
