Spre Occident

„Eram la mijlocul lunii decembrie. Iarna era in continuare blinda cu noi. Inca se mai gindea daca va ninge sau va mai astepta. Anul 1989 se apropia de final cind, deodata, aproape din nimic, comunismul a inceput sa se clatine si in Romania. La Timisoara a izbucnit o revolta care nu parea deloc importanta. O firava agitatie de natura religioasa care strinsese un grup de credinciosi veniti sa-l apere pe pastorul Laszlo Tokes a continuat sa se autoalimenteze, capatind un iz politic. Dintr-o situatie banala lucrurile au tot crescut, degenerind intr-o miscare anticomunista pe fata. Lumea a inceput sa strige la inceput un firav „Libertate!” si apoi, tot mai clar, ceea ce nimeni nu mai indraznise pina atunci: „Jos Comunismul!”
Asta se intimpla in ziua de 16 decembrie. Ziua primelor miscari. S-a dovedit insa ca a fost scinteia care a aprins fitilul. Securitatea a simtit pericolul. A informat partidul si s-a organizat. A doua zi, armata chemata sa inabuse miscarea a tras fara ezitare in tinerii adunati pe scarile Catedralei. Tinerii adunati strigasera: „Nu va fie frica, Ceausescu pica!” N-a fost insa asa, armata a tras cu gloante adevarate si au picat ei. Era de necrezut! Tineretul tarii era impuscat la ordinul sefilor din capitala ca pe timpul cind comunismul se impunea prin crime.
Era uluitor, era nedrept, era de necrezut, era insa inceputul unui proces ireversibil pentru Romania. Iar acest inceput atit de groaznic si tot ce a urmat apoi, mi s-a parut de asemenea nedrept. Tinerii se sacrificau pentru viitorul nostru, al celor mai in virsta, in loc sa ne sacrificam noi pentru ei. Poate ca cei care aveau copii ar fi iesit fara sa ezite pe strazi in locul copiilor lor, dar copiii nu i-ar fi lasat sa o faca si oricum, nimic nu i-ar fi putut retine in case in acele zile.
Dincolo de ceea ce istoria cerea ca innoire fireasca, dincolo de idealuri si proteste, peste noi venise moartea si teama de a ne vedea arestati sau impuscati de securisti pe strazi. Oamenii se priveau decumpaniti, infratiti dar si divizati, in functie de locul in care revolutia il surprindea pe fiecare.
Plingeam, dar se parea ca eram din nou privita de cei din jur ca o protejat, „Ce ii pasa ei, ea e sus, la putere, si nu are nici copii.” (o colega, in timp ce iesea din toaleta femeilor).
In acele zile Bob parea innebunit de furie, „Trebuia ca Securitatea sa fi actionat mai din timp, sa informeze ce se petrecea, sa fi oprit tot fara zgomot, eliminind pe rind capii rebeliunii unul cite unul!” (Bob, desfigurat de furie). Uneori primea telefoane si iesea pe holul blocului sau chiar afara in strada, desi de cele mai multe ori vorbea cifrat, „Ei, tata a fost intotdeauna un om cu relatii speciale.” (Vlad, pe vremea cind totul mergea bine si nu puteam iesi din instructiunile lui Bob).
Acum era invers, relatiile speciale ale lui Bob ne incurcau serios. Istoria comunismului in cadere se suprapunea fara mila peste istoria familiei mele comuniste, in cadere si ea. Nu sufeream dupa niciuna dintre aceste caderi, cu toate ca purtam inca numele lui Vlad si eram privita ca atare. Bob a inceput apoi sa rareasca vizitele la noi.”