Strada Sardinelor

Romanul Strada Sardinelor a fost ecranizat in regia lui David S. Ward, cu Nick Nolte in rolul principal. John Steinbeck a primit Premiul Nobel pentru Literatura in anul 1962.

Personajele din romanul Strada Sardinelor isi duc viata la periferia oraselului Monterey, printre pescariile de sardine. Doc, protagonistul povestii, este biolog marin, studiaza si aduna creaturi ale oceanului de pe toata coasta Californiei. Majoritatea acestora sint trimise la universitati, muzee si laboratoare de pe intreg continentul. Insa, dincolo de pasionanta sa activitate, Doc este un personaj excentric pentru cei din jurul sau: un individ maruntel cu o barba impresionanta si accese de furie oarba. Insa poate fi si cea mai charismatica si amabila fiinta din lume, genul de om care isi scoate palaria cind trece pe linga un ciine, iar ciinele ii raspunde cu un zimbet – si, de asemenea, un excelent asculta­tor, curios sa afle cite ceva despre oricine, astfel incit toata lumea care il cunoaste ii arata simpatie. Acesti oameni simpli si sinceri, stingaci si nepriceputi intr-ale vietii vor deveni, noua ani mai tirziu, protagonistii celebrului roman Joia dulce.

Fragment din roman:

„In ciuda naturii sale prietenoase si a numarului de prieteni, Doc era un barbat singuratic si diferit de ceilalti. Mack era probabil cel mai constient de acest lucru. Intr-un grup, Doc parea mereu singur. Cand erau aprinse luminile, trase draperiile si rasunau canturi gregoriene, Mack privea catre laborator de la „Palatul azil de noapte”. Stia ca Doc era cu o fata, dar toata scena ii inspira un sentiment de insingurare cumplit. Chiar si in tandra apropiere de o fata, Mack il simtea pe Doc insingurat. Doc era o pasare de noapte. Luminile nu se stingeau toata noaptea in laborator, si totusi parea sa fie activ si in timpul zilei. Cat despre valurile grele de muzica, acestea se auzeau din laborator la orice ora din zi sau din noapte. Uneori, cand intunericul domnea peste tot, iar somnul parea sa fi venit in sfarsit, vocile cristaline ale copiilor din Corul Capelei Sixtine se revarsau dincolo de ferestrele laboratorului.

Doc trebuia tina pasul in munca sa de colectare. Incerca sa prinda momentele cand mareea era favorabila de-a lungul coastei. Stancile si plajele constituiau stocul sau. Stia unde se gasea fiecare vietuitoare atunci cand avea nevoie de ea. Toate cate le vindea se insiruiau, ordonate, de-a lungul coastei: chitoni aici, caracatite dincolo, viermi tubulari intr-un loc, pansele-de-mare in altul. Stia unde sa le gaseasca, dar nu le putea colecta oricand poftea. Deoarece Natura isi tinea articolele sub cheie si le dadea drumul numai din cand in cand. Doc nu trebuia sa cunoasca numai mareele, ci si momentele cand un anumit reflux scotea la iveala ceea ce trebuia intr-un anumit loc. Cand se intampla un astfel de eveniment, isi impacheta instrumentele in portbagajul masinii – borcane, sticle, lamele si conservanti – si o pornea catre plaja sau reciful sau marginea stancoasa unde se gaseau animalele dorite.”