PREMIUL NOUVEAU TALENT 2015
Elsei nu-i mai este frig, foame, teama dupa ce a intrat in coma in urma unui accident montan. Ea e in camera 52. Thibault si-a pierdut toata increderea in ziua in care fratele lui a accidentat cu masina doua adolescente si a fost internat, la acelasi spital cu Elsa, in camera 55. Intr-o zi, Thibault intra din greseala in camera Elsei. Ea nu-l poate denunta, in starea in care se afla. Dar tacerea este apasatoare, chiar si langa cineva in coma. Si iata-l incepand, brusc, sa-i vorbeasca, fara sa astepte raspuns. Ceea ce el nu stie e ca pentru Elsa totul s-a sfarsit, nu se va mai trezi vreodata. Insa, in timp ce medicii, prietenii si familia vor sa o deconecteze de la aparate, Thibault construieste o relatie cu Elsa convins ca ea il aude. E chiar atat de disperat? Sau a descoperit la ea ceea ce nimeni n-a vazut?
Fragment din romanul „Sunt aici” de Clelie Avit:
Il aud pe Thibault facand inconjurul patului, cu intentia vadita de a se apropia de lucrurile lui ca s-o stearga cat mai repede. Cand Steve, Alex si Rebecca l-au surprins prima data, astia trei au sfarsit prin a-l linisti, dar astazi n-am mari sperante ca rezidentul va face la fel. Mai ales ca ramane cu totul mut.
Incerc sa-mi reprezint situatia in lipsa vederii. Constientizez deodata ca Thibault este inca in sosete si ca cearsafurile din dreapta mea trebuie sa fie mototolite. As vrea sa rad si in acelasi timp sa stau cu frica-n san sa nu fie descoperit ca a imprumutat putina saltea. Ar fi foarte placut sa nu simt nimic altceva decat adrenalina pe care ti-o da tentatia unui lucru interzis sau in orice caz a unui lucru neobisnuit: la care nimeni nu s-a gandit niciodata.
Cred ca pe rezident il doare in cot de detalii, pentru ca tace in continuare. Thibault isi strange hainele si incaltarile destul de stangaci. Probabil ca-l streseaza sa fie cineva care-l priveste. Il aud, intr-un, final, apropiindu-se de patul meu si aplecandu-se spre mine. Sunt surprinsa. Ar indrazni totusi sa ma sarute in fata rezidentului? Insa miscarea lui se intrerupe in timp ce incepe sa vorbeasca:
– Ba da, am o intrebare.
Rezidentul fie se gandeste, fie ii face semn lui Thibault sa-l urmeze. Oricum, tot nu zice nimic.
– La ce folosesc toate firele astea?
Intrebarea nu e neinteresanta si ma trezesc fiind atenta la raspunsul rezidentului, care accepta, in sfarsit, sa deschida gura din nou. Evita termenii tehnici si se multumeste sa vorbeasca despre fiecare perfuzie, tub de aer, captor de puls, insa nu ma intereseaza. Thibault cere chiar cateva informatii suplimentare. Curiozitatea lui ma surprinde.
Lectia improvizata de medicina se incheie si sper ca rezidentul va parasi rapid camera. Mi-e teama (ma rog, ma gandesc la aceasta frica in lipsa capacitatii de a o simti in stomac) ca Thibault nu va indrazni sa-si ia ramas-bun ce de obicei. Dar inca o data, atitudinea lui imi depaseste orice asteptare.
– La revedere, Elsa, sopteste el atingandu-mi cu buzele obrazul.
De data asta, n-am nevoie sa-mi fortez creierul sa incerc perceperea atingerii. Toata fiinta mea e concentrata pe asta. Din nefericire, nu simt nimic, imi confectionez senzatia artificial. Buze calde si moi, un sarut delicat.
– Erati prietenul ei? intreaba rezidentul.
– De ce spuneti erati? reia Thibault ridicandu-se.
– Imi cer scuze, asta pentru ca… S-a scurs deja ceva timp.”
Elsei nu-i mai este frig, foame, teama dupa ce a intrat in coma in urma unui accident montan. Ea e in camera 52. Thibault si-a pierdut toata increderea in ziua in care fratele lui a accidentat cu masina doua adolescente si a fost internat, la acelasi spital cu Elsa, in camera 55. Intr-o zi, Thibault intra din greseala in camera Elsei. Ea nu-l poate denunta, in starea in care se afla. Dar tacerea este apasatoare, chiar si langa cineva in coma. Si iata-l incepand, brusc, sa-i vorbeasca, fara sa astepte raspuns. Ceea ce el nu stie e ca pentru Elsa totul s-a sfarsit, nu se va mai trezi vreodata. Insa, in timp ce medicii, prietenii si familia vor sa o deconecteze de la aparate, Thibault construieste o relatie cu Elsa convins ca ea il aude. E chiar atat de disperat? Sau a descoperit la ea ceea ce nimeni n-a vazut?
Fragment din romanul „Sunt aici” de Clelie Avit:
Il aud pe Thibault facand inconjurul patului, cu intentia vadita de a se apropia de lucrurile lui ca s-o stearga cat mai repede. Cand Steve, Alex si Rebecca l-au surprins prima data, astia trei au sfarsit prin a-l linisti, dar astazi n-am mari sperante ca rezidentul va face la fel. Mai ales ca ramane cu totul mut.
Incerc sa-mi reprezint situatia in lipsa vederii. Constientizez deodata ca Thibault este inca in sosete si ca cearsafurile din dreapta mea trebuie sa fie mototolite. As vrea sa rad si in acelasi timp sa stau cu frica-n san sa nu fie descoperit ca a imprumutat putina saltea. Ar fi foarte placut sa nu simt nimic altceva decat adrenalina pe care ti-o da tentatia unui lucru interzis sau in orice caz a unui lucru neobisnuit: la care nimeni nu s-a gandit niciodata.
Cred ca pe rezident il doare in cot de detalii, pentru ca tace in continuare. Thibault isi strange hainele si incaltarile destul de stangaci. Probabil ca-l streseaza sa fie cineva care-l priveste. Il aud, intr-un, final, apropiindu-se de patul meu si aplecandu-se spre mine. Sunt surprinsa. Ar indrazni totusi sa ma sarute in fata rezidentului? Insa miscarea lui se intrerupe in timp ce incepe sa vorbeasca:
– Ba da, am o intrebare.
Rezidentul fie se gandeste, fie ii face semn lui Thibault sa-l urmeze. Oricum, tot nu zice nimic.
– La ce folosesc toate firele astea?
Intrebarea nu e neinteresanta si ma trezesc fiind atenta la raspunsul rezidentului, care accepta, in sfarsit, sa deschida gura din nou. Evita termenii tehnici si se multumeste sa vorbeasca despre fiecare perfuzie, tub de aer, captor de puls, insa nu ma intereseaza. Thibault cere chiar cateva informatii suplimentare. Curiozitatea lui ma surprinde.
Lectia improvizata de medicina se incheie si sper ca rezidentul va parasi rapid camera. Mi-e teama (ma rog, ma gandesc la aceasta frica in lipsa capacitatii de a o simti in stomac) ca Thibault nu va indrazni sa-si ia ramas-bun ce de obicei. Dar inca o data, atitudinea lui imi depaseste orice asteptare.
– La revedere, Elsa, sopteste el atingandu-mi cu buzele obrazul.
De data asta, n-am nevoie sa-mi fortez creierul sa incerc perceperea atingerii. Toata fiinta mea e concentrata pe asta. Din nefericire, nu simt nimic, imi confectionez senzatia artificial. Buze calde si moi, un sarut delicat.
– Erati prietenul ei? intreaba rezidentul.
– De ce spuneti erati? reia Thibault ridicandu-se.
– Imi cer scuze, asta pentru ca… S-a scurs deja ceva timp.”
Codul cartii: RAO978-606-776-191-7
