Teodramatica Vol.2

Teodramatica, pe care urmeaza sa o dezvoltam acum, dupa ce am incheiat Prolegomenele ei preponderent literare, este o intreprindere „teologica”, la care ne va servi instrumentarul pus la dispozitie de ele. Aceasta inseamna ca demersul nostru de gandire priveste caracterul dramatic al existentei in lumina revelatiei biblice, prin urmare pornind de la ea, si nu doar in directia ei. Aceasta se remarca imediat din faptul ca se va dezvolta o perspectiva asupra lui Dumnezeu, a lumii si a omului pornind, in primul rand, nu de la „intelegerea de sine” umana, ci de la drama pusa in scena deja de Dumnezeu cu lumea si cu omul, in care ne aflam ca actori parteneri. Iar acest orizont se va dovedi ca cel mai larg cu putinta (si nu unul ingust), daca va putea depasi si ordona in el insusi toate proiectele-de-sine umane posibile.

Volumul de fata, care trebuie sa prezinte deci personajele piesei, se loveste imediat de o mare dificultate. Cine, necunoscand actiunea, parcurge, inainte de ridicarea cortinei, „lista personajelor piesei” din programul teatral, cautand poate sa le memoreze intrucatva, nu afla nimic despre drama si nu poate anticipa nimic din continutul ei. Poate percepe cel mult niste relatii goale. Abia actiunea ii va dezvalui cine este fiecare individ, dar nu in primul rand cine a fost din totdeauna fiecare individ, dezvaluindu-i-l succesiv, ci mai degraba cine va deveni el prin actiune, prin intalnirea cu altii, prin propria-i decizie. Ambele, „a fost” si „va deveni”, stau cel putin intr-o relatie mutuala. „Agere sequitur esse” cere simultan un „esse sequitur agere”. Nu este nevoie sa dezvoltam filosofic aici acest adevar, el este deja evident „dramatic”. „Crestinismul”, spune Newman, este o istorie supranaturala si aproape o piesa de teatru. O piesa care ne spune cine ii este autorul, spunandu-ne ce a facut el.” Iar acest lucru se aplica cu atat mai mult la om si lume, care trebuie sa devina mai intai ceea ce sunt. Astfel incat incercarea de a eticheta personajele piesei inainte ca ea sa fie jucata apare ca o intreprindere profund antidramatica, teologic vorbind ca o recadere intr-o teologie statica a esentei, care stie sa faca din doctrina despre Dumnezeu, despre om, din hristologie etc. declaratii despre „esenta”, inainte chiar ca actiunea fie sa determine aceasta esenta (in cazul omului), fie macar sa o reveleze (in cazul lui Dumnezeu).