Toate acele locuri minunate

    O emotionanta poveste de dragoste despre o fata care invata sa traiasca de la un baiat care vrea sa moara. Theodore Finch e fascinat de moarte si se gandeste neincetat la tot felul de modalitati in care si-ar putea pune capat zilelor. Violet Markey traieste pentru viitor, numarand zilele ramase pana la absolvire, cand Finch ar putea evada atat din micul ei oras din Indiana, cat si din suferinta coplesitoare provocata de recenta moarte a surorii sale. Cand Finch si Violet se intalnesc pe marginea clopotnitei de la scoala, nu este foarte limpede cine pe cine salveaza. Iar cand devin parteneri intr-un proiect de descoperire a „minunilor naturale“ din statul lor, amandoi fac descoperiri mult mai importante: Finch poate fi el insusi numai alaturi de Violet. Iar Violet numai alaturi de Finch poate uita de numaratoarea zilelor si poate incepe sa le traiasca. Insa, in timp ce lumea lui Violet creste, a lui Finch incepe sa scada.
    “O carte impresionanta despre doi liceeni amuzanti, fragili si suferinzi.” – Entertainment Weekly
    “Ai terminat Sub aceeasi stea? Poti incepe acest roman emotionant despre o fata care isi promite siesi sa traiasca avand un rost, dupa o relatie cu un baiat care planuieste sa-si ia viata.” – SELF Magazine
    Fragment din romanul „Toate acele locuri minunate” de Jennifer Niven:
    ”Violet.
    142 de zile ramase
    Doua noaptea. Miercuri. Camera mea.
    Ma trezeste un zgomot de pietre aruncate in fereastra. La inceput ma gandesc ca visez, dar le aud din nou. Ma ridic si trag cu ochiul printre lamele obloanelor: Theodore Finch sta in curtea din fata, imbracat in pantaloni de pijama si un hanorac inchis la culoare.
    Deschid fereastra si ma aplec in afara.
    — Pleaca de-aici!
    Sunt inca suparata pentru treaba cu pedeapsa, prima din viata mea. Si sunt suparata pe Ryan pentru ca si-a inchipuit ca iesim iar impreuna, dar cine e de vina pentru asta? I-am dat sperante, l-am pupat pe gropita, l-am sarutat la cinema. Sunt suparata pe toata lumea, dar mai ales pe mine.
    — Pleaca de-aici! ii spun din nou.
    — Te rog, nu ma face sa ma urc in copacul asta, pentru ca probabil o sa cad si o sa-mi rup gatul si avem prea multe de facut ca sa stau internat in spital.
    — Nu mai avem nimic de facut. Am terminat deja.
    Dar cobor oricum, pentru ca, daca n-o fac, cine stie ce altceva s-ar mai putea intampla. Imi netezesc parul, imi dau cu un luciu pe buze si-mi pun un halat. Cand ies, il vad pe Finch stand pe terasa din fata, sprijinindu-se de balustrada.
    — Credeam ca nu mai vii, spune.
    Ma asez alaturi de el si simt, prin pijamaua mea cu maimute, scara rece.
    — De ce-ai venit?
    — Erai treaza?
    — Nu.
    — Scuze. Dar acum esti, asa ca sa-i dam drumul.
    — Nu merg nicaieri.
    Se ridica si porneste spre masina. Se intoarce si spune, cam prea tare:
    — Haide!
    — Nu pot sa plec, pur si simplu, cand vreau eu.
    — Nu mai esti suparata, nu?
    — De fapt, sunt. Dar uita-te la mine. Nici macar nu sunt imbracata.
    — Bine. Scoate halatul ala urat. Ia-ti niste incaltari si o haina. Nu mai pierde timpul sa te schimbi in rest. Scrie-le un bilet parintilor tai, ca sa nu se ingrijoreze cand se trezesc si nu te gasesc. Iti dau trei minute inainte sa vin dupa tine.
    Mergem prin centrul Bartlettului. Strazile au fost pavate, formand ceea ce numim „zona pietonala”. Chiar si dupa deschiderea noului mall, nu exista niciun motiv sa vii pana aici, cu exceptia brutariei, care are cele mai bune briose pe o raza de kilometri intregi.”