Toba de tinichea

Fragment din romanul „Toba de tinichea” de Gunter Grass:

„Pe atunci se mai putea ajunge la inima oamenilor din fata tribunelor si din tribune cu o nenorocita de toba si trebuie sa recunosc ca mi-am exersat trucurile scenice ca si spargerea geamurilor cu efect la distanta pina la perfectiune. Nu bateam toba doar impotriva adunarilor brune. Oskar sedea sub tribuna rosilor si negrilor, a cercetasilor si a camasilor de culoarea spanacului din PX, a Martorilor lui Iehova, a fratiei Kyffhauser, a vegetarienilor si a tinerilor polonezi din Miscarea Ozonului. Orice ar fi avut ei de cintat, de suflat, de inchinat si de aruncat: toba mea stia mai bine.

Asadar, opera mea era una distructiva. Si ce nu reuseam sa zdrobesc cu toba, ucideam cu vocea. Pe linga actiunile la lumina zilei, indreptate impotriva simetriei tribunelor, imi incepeam indeletnicirea nocturna: in iarna lui treizeci si sase, treizeci si sapte, faceam pe ademenitorul. Primele notiuni in materie de ademenirea semenilor le-am primit de la bunica mea Koljaiczek, care isi deschisese, in acea iarna crunta, o taraba la tirgul saptaminal din Langfuhr, cu alte cuvinte: statea ghemuita in cele patru fuste ale ei, in spatele tarabei si-si oferea marfa pentru sarbatori cu voce plingareata: „Ia ousoare, ia ousoare si unt ca mierea, uite gisca, nu-i nici grasa, nu-i nici slaba, gisca!” In fiecare marti era zi de tirg. Venea cu decovilul de la Viereck, isi scotea, cu putin inainte de Langfuhr, botforii de pisla pentru drumul cu trenul si-si lua in picioare niste galosi fara nici o forma, isi agata de brate cele doua papornite si-si cauta taraba, pe care atirna o firma mica: Anna Koljaiczek, Bissau, in strada garii. Ce ieftine erau pe atunci ouale! O migdala costa un gulden si untul kasub era mai ieftin decit margarina. Bunica statea intre doua femei cu peste, care strigau: „Ia platica, ia platica si carasul!” Gerul facea untul ca piatra, pastra ouale proaspete, ascutea solzii ca pe lamele de ras extrafine si-i dadea de lucru unui barbat, pe nume Schwerdtfeger, care era chior si incingea deasupra unui foc de carbuni caramizi, ca sa le dea pe bani femeilor din piata.

Bunica convenise cu Schwerdtfeger sa-i vire cu regularitate, la fiecare ora, o caramida incinsa sub cele patru fuste. Schwerdtfeger se executa prompt cu un vatrai. Vira un pachetel aburind sub fustele ridicate usor, o miscare de descarcare si apoi, cu una de incarcare, caramida racita iesea pe vatraiul lui Schwerdtfeger de sub fustele bunicii.

Cit am invidiat eu aceste caramizi dogorind din hirtia de ziar! Si astazi imi mai doresc sa fac schimb cu o asemenea caramida fierbinte, ca sa pot sta sub fustele bunicii mele. Va veti intreba: ce il atrage pe Oskar sub fustele bunicii sale? Vrea sa-l imite pe bunicul lui, Koljaiczek, si sa pacatuiasca cu femeia aceea batrina? Cauta uitarea, patria, Nirvana nemarginita?

Oskar raspunde: Africa am cautat-o sub fustele acelea, poate Napoli care, se stie, trebuie sa fie vazut cu orice pret. Acolo se intilneau fluviile la cumpana apelor, bateau vinturi ciudate, dar putea sa fie si liniste totala sau sa fremete ploaia, acolo sedeai la caldura, la loc uscat, unde acostau vapoarele si se infigeau ancorele, unde linga Oskar se aciuia bunul Dumnezeu, care trage totdeauna la caldura, unde dracul isi curata luneta si ingerii se joaca de-a baba-oarba; sub fustele bunicii mele era totdeauna soare, chiar cind ardea pomul de Craciun sau cind cautam oua de Pasti sau serbam Rusaliile. Nicaieri nu puteam sa traiesc mai linistit dupa calendar decit sub fustele bunicii mele.

Dar ea nu ma lasa la tirgul saptaminal si doar rareori ma lua cu ea. Sedeam ghemuit pe o ladita, primeam un surogat de caldura de la bratul ei, ma uitam cum caramizile vin si se duc si invatam de la bunica trucul cu ademenirea. Arunca portmoneul vechi al lui Vinzent Bronski, legat cu un snur, pe zapada batatorita a caldarimului, atit de murdar de nisipul presarat, incit numai eu si bunica vedeam firul de care se tinea portmoneul.

Gospodinele veneau si plecau, nu voiau sa cumpere nimic, desi totul era ieftin, poate asteptau sa li se dea de pomana sau chiar ceva pe deasupra, fiindca o doamna se apleca dupa portmoneul lui Vinzent, atinsese deja pielea cu degetele, cind bunica trase inspre ea undita si mina distinsei doamne, putin jenate, ademenind foarte prietenoasa pestele acela bine imbracat la taraba ei! „Asa, conita, sa va dam putintel unt cum ii mierea sau ousoare, poate migdale, numa’ c-un gulden?”

In felul acesta isi vindea Anna Koljaiczek produsele naturale. Dar eu am inteles atunci magia ademenirii.”