Trei saptamani in Himalaya

Trei saptamani in Himalaya. Povestea seducatoare a unui drum spre „streasina lumii“, o calatorie si o carte care te elibereaza de tot ce-ti prisoseste inauntru. Urci muntele coborand in tine.

„Sa calatoresti incontinuu, fara intentia de a ajunge undeva. Ca stil de viata. Sa nu te opresti nicaieri mai mult de o zi, sa saluti lumea din mers in timp ce-ti iei ramas-bun, niciodata la revedere… Sa fii curios si sa te miri neincetat stiind ca, daca nu te miri, te ratacesti! Sa cauti, sa afli o poveste, sa spui una, sa mananci aici, sa dormi dincolo, mereu dinspre ceva inspre altceva, si drumul sa fie insasi destinatia in schimbare. La sfarsit, relativa glorie de a urca pe Himalaya ramane doar o chestiune neinsemnata. Pentru ca incercarea de a strabate acei munti foarte inalti inseamna sa cobori la fel de mult in tine. Orice calatorie are destinatii ascunse de care la inceput nu esti pe deplin constient. Trei saptamani in Himalaya este si despre aceste mici revelatii.“-Marius Chivu

Fragment din carte:
„Sub streasina lumii
S-a luminat complet si, pe masura ce obosim, devenim tot mai nerabdatori. Culmile se succeda la infinit si de fiecare data ne asteptam sa vedem trecatoarea, dar mai apare o culme, si apoi inca una si tot asa, de parca am urca pe spatele solzos al unui gigantozaur pietrificat sub zapezile astea acum milioane si milioane de ani… Urcusul nu mai e atat de abrupt, mergem mai usor, dar drumul pare ca se lungeste si se tot lungeste. Ar fi trebuit sa fi ajuns deja. Ar fi trebuit sa fi ajuns ? Au trecut trei ore de cand am pornit, facem pasi tot mai marunti cu rasuflari tot mai grele. Un vant moale ma invioreaza, il respir cu nasul ridicat de parca ar aduce cu el oxigen. Cel putin stomacul meu s-a mai calmat (trebuie ca tensiunea a fost de vina, caci stomacul meu cedeaza intotdeauna in fata emotiilor) si, spre surprinderea mea, nu ma doare capul, simt doar presiunea din tample. Mai devreme Catalin mi-a aratat in zare un stalp de care erau agatate cateva kata, esarfele colorate tibetane, si am crezut amandoi ca este un prim semn al faptului ca ne apropiem de trecatoare. Era insa un banal stalp de marcaj din care acum tot intalnim la distante regulate.
Ni se pare ca mergem incet, insa Rishi si Rajeev nici macar nu se mai vad in spatele nostru. Cand ne-am indepartat atat de mult!? Am mers atat de repede ? S-a-ntamplat oare ceva cu vreunul din ei ? Toate intrebarile astea le rostim in gand, caci vorbitul e un efort pe care-l evitam. Doar ne oprim, privim lung inapoi sa stim care-i treaba. Facem o pauza mai lunga in speranta ca o sa-i vedem macar apropiindu-se in departare, insa ei nu apar de nicaieri, iar noi suntem nerabdatori. Soarele s-a ridicat si incalzeste acum toata caldarea asta umpluta cu pietre, gheata si zapada. Vedem in jur, la zeci si zeci de kilometri departare, varfuri langa varfuri, dupa varfuri, ca si cum dincolo de Himalaya ar fi inca o Himalaya si tot asa. Ne simtim mici, dar cat de mici ne simtim, asta nu se poate spune. ”