Trucaj

Seria Andrei Mladin
Andrei Mladin, protagonistul romanelor Atac in biblioteca si Profesionistul, isi reia rolul de detectiv fara voie in Trucaj. Ziaristul e trimis sa scrie un reportaj pe Insula Zorelelor, unde un reputat arheolog a descoperit urmele unei cetati grecesti ridicate din adancuri, Ankopolis. Intr-o companie selecta, dar izolat de lumea exterioara, eroul se vede nevoit sa descalceasca intr-o singura noapte itele unui mister la fel de greu de inteles ca insasi insula pe care se afla. Pentru ca furtuna naprasnica starnita din senin ascunde nu numai tainele anticilor care au locuit candva acolo, ci si un criminal.
La treizeci de ani de la prima aparitie, tonul ironic si totodata melancolic al romanului este la fel de actual, aratandu-ne un Andrei Mladin inca mai spumos si mai profund decat pana acum. Dincolo de actiune, este un comentariu, jucaus si serios in acelasi timp, in care te cufunzi ca intr-un labirint.

„In Trucaj, mai mult parca decat in precedentele romane care il aveau drept protagonist si in care jovialitatea si verva lexicala ne puteau face, la o privire superificiala, sa-l banuim de facilitate, rasul mastii nu mai poate acoperi in intregime chipul grav aflat in spatele ei si personajul ni se arata asa cum este el in realitate, adica un mare invins.” Tudorel Urian
„Eroul este un amestec de Sam Spade si Marlowe, superman flegmatic si Don Juan pe cat de pagubos, pe atat de invincibil.” Dan C. Mihailescu
„Imbinand in mod inovator scrierea crime cu satira si critica sociala, Arion descopera mijlocul perfect de a infrunta si de a prezenta intunecatele, paranoicele zile ale Romaniei lui Ceausescu.” John McLeod
Fragment din roman:
„In povestea Emiliei si a lui Julio exista, in orice caz, mai multe omisiuni decat minciuni si mai putine omisiuni decat adevaruri, adevaruri din acelea numite absolute, care sunt, de obicei, incomode. Cu timpul, care n-a fost mult, dar a fost destul, si-au incredintat unul altuia cele mai intime dorinte si aspiratii, sentimentele lor disproportionate, scurtele si exgeratele lor vieti. Julio i-a marturisit lucruri pe care ar fi trebuit sa le stie doar psihoterapeuta lui, iar Emilia, la randul sau, l-a transformat pe Julio intr-un soi de complice retroactiv al deciziilor pe care le luase de-a lungul vietii. Atunci cand, de exemplu, hotarase ca, la paisprezece ani, isi ura mama, Julio o ascultase cu atentie si fusese de parere ca, intr-adevar, Emilia hotarase corect, ca la paisprezece ani nu era posibila nicio alta hotarare, ca el ar fi facut la fel si ca, daca la paisprezece ani ar fi fost impreuna, cu siguranta ar fi incurajat-o.
Relatia dintre Emilia si Julio a fost contaminata de adevaruri, de revelatii intime care s-au transformat repede intr-o complicitate pe care ei au dorit s-o considere definitiva. Este, asadar, o poveste lejera care devine greoaie. Este povestea a doi studenti adepti ai adevarului, ai debitarii de fraze care par adevarate, ai fumatului de tigari interminabile si ai inchistarii in violenta multumire de sine a celor care se cred mai buni decat altii, mai curati decat restul, decat grupul acela imens, demn de tot dispretul, numit restul.
Au invatat foarte repede sa citeasca aceleasi lucruri, sa gandeasca la fel si sa-si disimuleze diferentele. Foarte curand, au ajuns la o vanitoasa intimitate. Cel putin in acea perioada, Julio si Emilia au reusit sa se contopeasca intr-un fel de pachet. Pe scurt, erau fericiti.Fara nicio indoiala.”