Umbrele luminii

Fragment din cartea „Umbrele luminii” de Anastasia G. Sandu:
„Ma trezesc imediat. Ma ridic, imi inlantui mainile in jurul picioarelor si las lacrimile sa curga. Ma deconectez de restul lumii, punandu-mi capul pe genunchi, formand astfel o bariera intre mine si real. Sunt doar eu cu mine si nimic altceva. Visul acela a fost asemenea unui cutit care rascoleste o rana inca nevindecata. Stiu ca a fost doar un vis, dar poate daca faceam ceva, daca reuseam sa deschid acea usa, daca il scoteam de acolo… Poate ma simteam mai impacata cu mine insami. Dar nu am facut nimic, asa ca nu am de unde sa stiu. Poate sfarseam la fel: plangand. Oricum, chipul lui mi-a readus numeroase amintiri aproape uitate. Am revazut concertele la care ma ducea cand eram mica in fiecare an, purtandu-ma pe umeri pentru a ma putea bucura de o perspectiva mai buna a scenei si a artistilor. Am vizualizat clipele in care ma invata sa merg cu bicicleta sau acelea in care duceam o lupta apriga pentru ultima bucata de prajitura. Lucruri banale pentru unii, dar pentru mine, adevarate comori. Oamenii ar trebui sa invete sa aprecieze fiecare moment al vietii, deoarece unele ocazii se ivesc doar o singura data si, fara sa ne dam seama, putem pierde trenul care ne duce la ele. Ei trebuie sa constientizeze ca nu ramanem decat cu aceste trairi, ca viata insasi este o insiruire de clipe frumoase. Ca dupa ce nu mai suntem, cei dragi nu raman decat cu acele amintiri. Se hranesc cu ele si ii ajuta sa treaca peste toate greutatile. Nu conteaza ce statut social ai avut sau daca existenta ta a fost una lipsita de culoare. In fond, viata nu se masoara in cati bani ai daca ii inlaturi pe cei apropiati tie, ci in cate persoane isi vor aminti de tine atunci cand vei pieri.