Un gentleman la Moscova

Este anul 1922. Contele Rostov nu se caieste ca e aristocrat si un tribunal bolsevic il condamna la arest la domiciliu. Pentru bonomul erudit care nu a lucrat niciodata, celebrul hotel Metropol de la Moscova devine si domiciliu, si loc de munca. Si viata lui trece strivita de decenii crude si tulburi din viata Rusiei, iar cititorul il insoteste pe contele sarmant in lumea veche si in lumea noua, unde nimic nu mai e la fel.
Roman al unui sfarsit dureros si al unui inceput inevitabil, Un gentleman la Moscova este povestea cuceritoare a unui invins care, paradoxal, invinge dezumanizarea fara sa iasa dintr-un hotel.
Ce minune ca intr-o vreme ca a noastra romanul acesta asa de fin construit se desfasoara cu eleganta din lumea veche! – The Washington Post
In curand intr-un serial cu Kenneth Branagh in rolul principal.

Fragment din romanul: Un gentleman la Moscova, de Amor Towles
„La Hotelul Metropol erau doua restaurante: Boiarski, locul acela celebru de la etajul doi, pe care l-am vizitat deja, si marea sala de mese de langa hol, cunoscuta oficial ca Metropol, dar careia Contele ii spunea, din afectiune, Piazza.
Piazza nu putea rivaliza cu Boiarski, se stie, in ceea ce priveste decorul, serviciul sofisticat sau bucataria subtila. Insa nici nu aspira la eleganta, serviciu sau subtilitate. Cu optzeci de mese amplasate in jurul unei fantani de marmura si un meniu in care gaseai orice, de la piroghi de varza la cotlet de vitel, Piazza se voia o prelungire a orasului, a gradinilor, a pietelor si a targurilor lui de marfuri. Era un loc in care rusii de orice fel puteau sa vina la o cafea, sa dea de niscaiva prieteni, sa se ia la cearta ori sa trandaveasca si unde singuraticul venit la cina, stand sub marea cupola de sticla, putea sa se cufunde in admiratie, indignare, suspiciune si hohote de ras fara sa se ridice de pe scaun.
Si ospatarii? Asemenea ospatarilor dintr-o cafenea paariziana, cei de la Piazza ar putea fi descrisi cel mai bine prin cuvantul „eficienti”. Obisnuiti cu multimile care vin si pleaca, n-aveau nicio problema sa aseze un grup de opt persoane la o masa de patru persoane. Observandu-le preferintele in ritmurile orchestrei, in cateva minute se intorceau cu diverse bauturi bine asezate pe o tava, pe care le lasau repede pe masa, una dupa alta, fara sa puna gresit nici macar un pahar. Daca, avand meniul in mana, sovaiai chiar si o fractiune de secunda inainte sa dai comanda, ti se aplecau peste umar si-ti aratau specialitatea casei. Iar dupa ce savurai ultima bucatica din desert, strangeau masa, iti prezentau nota de plata si-ti aduceau restul in mai putin de un minut. Cu alte cuvinte, ospatarii de la Piazza isi stiau meseria pana la ultimul detaliu, pana la ultima lingura, pilna la ultima copeica.
Sau, cel putin, asa era inainte de razboi… ”