Autor distins cu Premiul Nobel pentru literatura
De la publicarea, la inceputul anilor 80, a primei sale proze pana in prezent, Mo Yan a scris peste optzeci de povestiri si nuvele. Inzestrat cu o maiestrie aparte in manuirea tehnicilor narative si a limbajului eliberat de tiparele conventionale, el construieste o proza inconfundabila in care imbina traditia cu modernitatea, realul cu elementele fantastice, satira cu lirismul, critica sociala cu absurdul.
Scrise intr-un interval de treizeci de ani, intre 1986 si 2006, cele saptesprezece povestiri reunite in volumul Un lup atarna in cais, cu capul in jos se inspira din episoade emblematice din istoria moderna a Chinei, cum ar fi Razboiul de Eliberare Antijaponez si Revolutia Culturala, ce si-a pus definitoriu amprenta asupra operei lui Mo Yan, dar si din evenimente apartinand istoriei recente, in care politica nasterii unui singur copil genereaza adevarate drame si determina aparitia unor strategii cu totul neobisnuite de supravietuire. Povestirile cu accente critice la adresa societatii chineze aduc in prim-plan o lume plina de personaje si intamplari aflate la granita dintre real si fantastic, burlesc si tragic. Nu lipsesc nici cele in care realitatea dura este vazuta prin ochii copiilor, iar acestia ajung sa cunoasca dragostea, viata si moartea in urma unor experiente zguduitoare. Iubirea i se dezvaluie uneori copilului inocent intr-un mod frust, intr-o lume dominata de prejudecati, indiferenta si cinism.
Traducere de Luminita Balan
Fragment din cartea „Un lup atarna in cais, cu capul in jos” de Mo Yan:
„Cand am dat noi cu ochii de el, deja era legat de unul din picioarele din spate si atarnat de o craca, intr-un cais din curtea colegului nostru Xu Bao. Era un pom batran, cu coroana uriasa si trunchiul brazdat. Candva mancaseram caise din el, cocotati pe cate o craca mai vanjoasa, dar acum acolo atarna lupul. Florile din anul acela se scuturasera deja, iar printre frunzulitele verzi-galbui crescusera in mare inghesuiala caise mititele, cu coaja acoperita de puf.
Cand am auzit vestea despre lup, eram pe drum spre scoala. Colegul meu, Sovieticul, venea in directia mea alergand ca nebunul. Eu i-am tinut calea si l-am iscodit:
– Sovieticule, unde alergi asa? Nu cumva a murit maica-ta?
– Ba sa moara ma-ta! a spus el printre gafaituri. Prostule, de ce te mai duci la scoala?
– Ma duc. Ce, azi nu se face scoala?
– Toata lumea s-a dus acasa la Xu Bao, toata lumea!
Sovieticul n-a mai stat sa piarda vremea palavragind cu mine, ci si-a continuat goana spre casa lui Xu Bao. Era mare smecher Sovieticul asta. Odata ne-a spus: Hai, repede, repede! Sa mergem degraba la ferma! Vaca aia mongola a fatat un monstru de vitel – are doua cozi si cinci picioare!” Noi ne-am bulucit la ferma, dar numai ca sa aflam ca era o mare pacaleala, Am intarziat la ore si ne-am ales cu un perdaf strasnic din partea profesorului. Fireste ca ne-am grabit sa-l param pe Sovietic, iar profesorul l-a tras de urechi si l-a dat afara din clasa, punandu-l sa stea la usa in picioare, drept pedeapsa. Stateam clasa si il ascultam pe profesor explicand tot felul de socoteli plicticoase, in timp ce el se stramba la noi.
Am pornit in urma lui, strigand:
– Sovieticule, iar te tii de minciuni!
– N-ai decat sa nu crezi! a spus el, fara sa-si intoarca capul, continuandu-si drumul catre casa lui Xu Bao.
Inca mai ezitam, cand am vazut o multime de oameni care veneau in fuga dinspre scoala noastra. Printre ei si profesori, si elevi, ba si cadre de partid din satul nostru.
– Ce faceti? am intrebat.
Wang Jinmei, responsabila cu sportul din clasa noastra, m-a impins si a spus:
– Haide, haide! Ne ducem sa vedem lupul!
Avea niste picioare lungi, ca de cocor, si alerga repede, ba mai si sarea mult in inaltime. Nici macar baietii nu o puteau intrece. Am pornit si eu in urma ei. Avea calcatura mare – cat facea ea un pas, eu faceam doi. Prietenoasa, a intins mana si m-a tras dupa ea, iar eu ma straduiam sa-mi misc piciorusele si sa topai dupa ea, de parca eram un catar prost la coada unui armasar.
