Vulpea de argint

Cautati in cultura scrisa de antecesori vreo carte fara violuri, crime, drame de toate felurile. Se vede asa ceva la inceputurile literaturii romane pe cand Creanga ne aducea in fata povestile lui hatre si puratatoare de speranta? De ce este necesara neaparat o drama, o sinucidere precum in Anna Karenina sau Madame Bovary? Sau crimele si ratacirile din romanele lui Dostoievsky? La ce ne servesc? Ori ne crestem copii in acest mediu terifiant, neantizant? Inceputurile infricosarii ne vine de la greci cu legendele lor pline de crime „precum in cer asa si pe pamant”. Si din povestile Biblice, chiar sfarsind cu Noul testament, in care o fiinta despre care se spune ca este Fiul lui Dumnezeu este ucisa cu salbaticie sa ne serveasca ca exemplu de cum s-ar intampla sa fim neascultatori. Dar neascultarea de unde vine? Nu din refuzul de a mai perpetua aceste stari? Nu, nu din aceasta pricina ci dintr-o placere sinucigasa: De ce sa fie bine cand se poate sa ne fie rau?
Cum putem ve ea cme a promovat acest tip de cultura si mentalitate. Cultura fricii, a conflictului si a mortii. Si acesta cultura este cultura salbaticiel cu care se vrea sa fim stapaniti. Si iar ma intreb daca acestea n-or fi total diferite de cei ca noi care avem speranta si dragoste?
Pentru ca vazusem la Iasi pe o terasa o fata cu fata marmoreana si gene false, din care nu clipea sa nu se desprinda, si discuta cu prietenul ei fapte de bani, banca – fara sa ia in seama minunata primavara si lumina care salasuia imprejur.
Noi nu suntem oamenii dramelor si banilor, vrem sa traim in impacare. Nu este oare cutremurator ca traim pe un rotocol care maine, poimane s-ar putea prabusi in haul universului?
Pana la urma noi ramanem responsabili de viitor. Fie ca exista Dumnezeu, fie ca nu. Dar eu stiu ca exista.
Fragment din volum:
„Narcis
Mi-am pierdut chipul ingeresc
Din vremea cand eram indragostit
De mine insumi.
Frunzele padurii unde locuiam
Acuma tac,
Pe cand atunci
Fiecare
Era cantatoare. ”