Cum am trecut prin comunism. Al doilea sfert de veac

La vremea lui, comunismul parea vesnic. Nu se intrevedeau solutii de iesire. Pe cat am putut, mi-am amenajat mici spatii de libertate, inevitabil insa limitate si aflate sub supraveghere.

Incepand din 1980, nu s-au mai facut nicaieri avansari in sistemul universitar. Era o nedreptate flagranta, care, in ce ma priveste, se traducea si printr-o jena financiara permanenta. De la un an la altul, viata devenea tot mai complicata. Incepand cu painea cea de toate zilele. Oamenii, asezati la cozi nesfarsite in fata magazinelor alimentare goale, asteptau sa se aduca ceva, orice. Maica-mea descoperise la o coada «rezonabila» asa-zisii «carnati de bere», cam suspecti de felul lor, pe care ii imparteam cu cainele. Cainelui chiar ca-i placeau.

Evadam, pe cat posibil, din neplacuta realitate citind pe nerasuflate carti frantuzesti. Seara de seara, ascultam cu regularitate Vocea Americii. Am putut urmari astfel filmul intreg al destramarii regimurilor comuniste in Polonia, Ungaria, Cehoslovacia… In presa romaneasca nu se sufla o vorba despre ceea ce se petrecea la doi pasi de noi, de jur imprejurul tarii. Romania parea imobila. Pana intr-o zi, cand totul a explodat, cu o violenta neinchipuita. – Lucian Boia

Fragment din cartea „Cum am trecut prin comunism. Al doilea sfert de veac” de Lucian Boia:

„LE SPUN UN MIC SECRET CELOR CARE STUDIAZA fenomenul comunist si indeosebi atitudinea intelectualilor fata de regim: nu tot ceea ce apare sub o anume semnatura apartine neaparat autorului respectiv. Mai cu seama in presa de mare tiraj, ziare sau reviste, redactiile ii permiteau sa intervina brutal, eliminand pasaje intregi si asezand altele in locul lor, de multe ori fara a mai cere, macar formal, consimtamantul celui in cauza. Voi da cateva exemple, din „bogata” mea experienta in materie.

Cand eram inca student, am participat la o ancheta a Vietii studentesti, nu mai tin minte cu ce tema. Era ceva despre literatura, probabil, fiindca eu spuneam la un moment dat ca imi place foarte mult Marin Sorescu, cu bine-cunoscutul sau poem Eminescu. Toate bune si frumoase, doar ca la data respectiva Marin Sorescu imi era cu totul necunoscut, la fel, bineinteles, si poezia sa. Nu rostisem nici unul dintre cuvintele care mi s-au pus in seama.

In ianuarie 1974 a aparut in Magazin istoric un interviu pe care i l-am luat lui Keith Hitchins. Mi-au aratat totusi, inainte de publicare, forrna finala pe care o capatase textul. Pur si simplu, m-am luat cu mainile de par! Fusese complet rescris, cu mai multe pasaje eliminate si cu altele, nu putine, adaugate. Printre altele, Hitchins era pus sa-l laude pe un confrate american, pe care de fapt nu-l aprecia deloc, si sa mai laude, de-a valma, si cativa istorici romani, despre care nici vorba nu fusese in interviu. Printre ei figura, cu nerusinare, pana si directorul revistei. Nu cred ca Cristian Popisteanu va fi pretins asa ceva, probabil ca cineva din redactie s-a gandit ca n-ar fi rau sa se puna bine cu seful. Din fericire, Hitchiris se afla chiar in acele zile la Bucuresti.”