Insula lui Abel

Carte premiata cu Newbery Honor

Abel are o viata tihnita si nimic nu pare sa-i ameninte linistea. Are o renta de la mama lui, o casa confortabila si o sotie minunata, Amanda. Intr-o zi furtunoasa de august, e luat pe sus de un torent si, cand se potoleste urgia, deja a naufragiat pe o insula pustie. E singur, complet izolat si al nimanui. Trebuie sa traga din greu ca sa supravietuiasca: invata sa-si gaseasca singur mancarea, isi pregateste un adapost pentru iarna, se lupta cu o bufnita care-l tot vaneaza. Trec zilele, trec lunile, trece un an intreg, dar gandul intoarcerii acasa nu-l paraseste o clipa. Singuratatea il face sa isi descopere abilitati si pasiuni pe care nu stia ca le are, cu ajutorul carora vrea sa-si schimbe viata, daca ar fi sa ajunga din nou la Mossville si la draga lui Amanda.

„Cu totii speram sa fim ca Abelard, care e inventiv, perseverent si, in cele din urma, triumfator. Tot triumfator e si William Steig – prin calitatea textului pe care l-a scris, precum si prin calitatea si cantitatea ilustratiilor sale.“ – The New York Times

„Cartea lui Steig nu ofera revelatii doar pentru copii. El se numara printre acei scriitori ale caror observatii te fac sa cazi pe ganduri la orice varsta si te pot ajuta sa intelegi lucruri noi de fiecare data cand le citesti.“ – Los Angeles Times

„Prins cu aceste indeletniciri, Abel pierduse complet orice notiune a timpului, dar culoarea frunzelor se transformase subtil din verde in diverse tonuri de galben, pentru ca apoi sa devina un auriu ars si, in final, rosu ca para focului, asa ca si-a dat seama ca se facuse deja octombrie. S-a apucat atunci sa adune puful din semintele de ceara-albinei ca sa aiba ce sa-i tina de cald inauntrul busteanului iarna.

Din fire lungi de iarba a impletit niste covorase de pus pe jos si perdele pentru ferestre, ca sa-l protejeze de curent, si a prins perdelele de pereti cu niste ghimpi. Apoi s-a apucat si a mesterit si niste obloane din scoarta de copac.

In tot acest timp a avut grija sa o tina pe Amanda la curent cu tot ce a facut, convins fiind ca mesajele lansate de el pe calea aerului ajungeau la ea. A continuat sa-si mareasca proviziile de mancare pentru iarna care parea ca se grabeste sa vina, multumindu-se sa manance in timpul asta lucruri care mai puteau fi procurate de afara. Noaptea, steluta lui sclipea de la inaltimile ei ametitoare, aruncand o lumina aprobatoare asupra lui, pe pamant.

Cat timp copacii au fost imbracati in culorile de valvataie ale toamnei, Abel a hoinarit pe insula pana cand toate acele nuante ametitoare au inceput sa straluceasca in interiorul lui intr-o jerba de senzatii galbene, caramizii si rosii. A stors cum s-a priceput mai bine sucul din bobitele negre de soc adunate cu o luna mai devreme si a pus zeama in vase de lut ca sa se transforme in vin. Labutele si hainele ii erau manjite toate de zeama lor intunecata, dar nu-i mai pasa nici cat negru sub unghie de cum arata.

Noiembrie a adus o vreme gri si mohorata, iar frunzele uscate ale copacilor formau mormane peste tot pe jos. Atunci a facut o descoperire extraordinara. Traise pana atunci cu impresia ca explorase fiecare centimetru patrat al insulei. Dar nu era asa. In partea de jos, langa tarmul estic, a dat peste un ceas gigantic cu lant si un ditamai cartoi. Ceasul era mare cat o masa la care puteau lua lejer cina trei soricei. Cartea masura nici mai mult, nici mai putin de patru cozi lungime, era lata de trei cozi si groasa de aproape o coada. Cand a gasit-o, deasupra ei trona un pietroi si lui Abel i-a fost cat se poate de clar ca din cauza asta nu fusese maturata de furtuna.”