Putinofobia. Rusia contemporana si angoasele Occidentului

Este un lucru evident: criza in care se zbate Occidentul nu are termen de comparatie. Este o criza a valorilor, a democratiei, economica, financiara, ecologica, politica fara precedent. Toate reperele se prabusesc, hegemonia americana se zdruncina. Iar cand puterea isi stie slabiciunile, cauta un dusman pe care sa-l arate cu degetul. Cineva asupra caruia sa arunce responsabilitatile si vina, cineva care sa inspire teama. Recurge la orice numai sa nu recunoasca adevarul: resursele sunt pe sfarsite si sistemul se indreapta in ritm accelerat spre colaps. Rusia este dusmanul. A fost in trecut, iar acum obsesia revine, intr-o versiune actualizata. Rusia si omul ei forte, Vladimir Putin, sunt noul „dusman numarul 1”. Dupa ce s-au scuturat de praf lozincile din timpul Razboiului Rece, iata ca Rusia este din nou Imperiul Raului, iar Putin un monstru care ar trebui sfasiat de multime, un tiran psihopat, responsabil de crime abominabile, sau un uneltitor cinic al unor planuri imperialiste. Razboiul din Ucraina, sanctiunile economice impuse Rusiei, pana si negarea rolului rusilor in infrangerea nazismului, totul duce in aceasta directie.
Dar oare aceasta sa fie realitatea sau „putinofobia” propagata de numeroase canale mediatice nu este decat o oglinda uriasa in care Occidentul isi reflecta carentele si angoasele?
    Fragment din volumul „Putinofobia. Rusia contemporana si angoasele Occidentului” de Giulietto Chiesa:
    “Dupa cum a scris foarte bine economistul american Paul Craig Roberts pe blogul sau, pentru presedintele rus a fost pregatit acelasi scenariu adoptat impotriva Afghanistanului si a lui Osama bin Laden, impotriva Irakului si a lui Saddam Hussein, impotriva Libiei si a lui Muammar Gaddafi.
    Nu va scapa nimanui din vedere faptul ca cei trei mai sus mentionati au fost trimisi pe lumea cealalta prin hotararea explicita a doi presedinti americani. Si nu cred ca acest aspect i-a scapat lui Vladimir Putin, indicat in mod public drept „dusmanul” care trebuie eliminat. Totusi Kabul, Bagdad si Tripoli nu sunt Moscova, si mesajul de fanfaronada al Washingtonului ar merita doar un hohot de ras daca nu ar indica o nervozitate excesiva si nemasurata. Cred ca din acest motiv Kremlinul nu l-a subestimat.
    Decizia – indrazneata incat a lasat Occidentul inmarmurit – de a interveni militar in Siria in sprijinul guvernului legitim din Damasc si in apararea lui Bashar al-Assad a fost la randul ei si un mesaj adresat Washingtonului: nu va voi permite sa doborati si sa ucideti al nu stiu catelea „dictator” care nu accepta regulile voastre.
    Presiunea politica si mediatica impotriva lui Putin, „putinofobia”, a capatat o virulenta fara precedent. Cine, asemenea subsemnatului, a trait personal si a relatat apogeul Razboiului Rece, nu poate sa nu faca o comparatie cu polemicile din acea epoca. Foarte dure, pline de amenintari reciproce, dar fara sa degenereze vreodata in insulte. Niciodata nu erau indreptate impotriva persoanei, ci a deciziilor sale politice sau strategice. Intentia in vremurile noastre – foarte limpede, de altfel -, este aceea de a discredita persoana: un sistem deja omologat pentru a distruge un lider politic dusman.
    Acuzatia de homofobie, alt exemplu, a fost un instrument folosit impotriva presedintelui rus, prezentat de toata mass-media occidentala ca fiind inspiratorul unor legi care inabusa libertatile, violeaza toate drepturile omului si sunt indreptate in special impotriva homosexualitatii. Moscova si orasele din Rusia au fost descrise drept locuri pline de violenta, populate de bande de vanatori de gay, sprijinite de politia care are ochi peste tot si nu este cu nimic mai prejos de rau famatul KGB. Si oare nu este Putin seful KGB-ului?”