Nu oricine indrazneste si poate sa scrie o istorie a devenirii poporului roman de la etnogeneza si pana in zilele noastre. Pe langa vaste cunostinte asupra intregului curs al istoriei nationale si de familiaritate cu stiintele conexe ale istoriei, trebuie neaparat curajul si linistea unei varste mature. Apostol Stan a indraznit si ne-a dat, in volumul de fata, o carte atractiva, de invatatura pentru oricine e interesat de trecutul romanesc spre a-i putea intelege viitorul. In privinta continutului propriu-zis nu putem sa nu observam ca informatiile despre epocile vechi sunt relativ putine fata de cele din ultimul secol si mai ales de cele din ultimul sfert de veac, in care istoria” capata o anume tenta subiectiv-memorialistica. Specialistii isi vor spune, desigur, cuvantul. Si chiar ii rugam s-o faca. (I. Oprisan)
Fragment din volum:
Fragment din volum:
Capitolul 10. DOMNII ROMANI SI ASEDIUL VIENEI (1683)
Tara Romaneasca si Moldova, cu statutul lor politic extern complex, cuprinse periodic in infruntari si razboaie, ca aliati dar si adversari in diferite momente specifice, posedau si intretineau spre apararea statalitatii forte militare modeste numericeste, dar incercate de-a lungul secolelor in lupte cu marile state limitrofe. In afara de corpuri militare de meserie, ambele state romanesti dispuneau si de formatiuni mai largi alcatuite din dorobanti (darabani), seimeni, rosiori si calarasi.
In martie 1654, dorobantii si seimenii din Muntenia, nemultumiti de boierii care incercau sa-i asimileze cu taranii dependenti (rumani), s-au rasculat si, mai mult, au ucis pe marii boieri Ghinea vistierul, Radu Varzaru, marele armas si clucerul Socol Corlateanu. Tot astfel, in Moldova, in 1655, in timpul negocierilor, sefii miscarii au fost decapitati din porunca Domnului, iar restul rasculatilor a fost imprastiat.
Infruntarile intre domnie si corpurile ostasesti in Muntenia, la 27 februarie 1655, dobandeau proportii. Caci ciocnirile cu autoritatile antrenau oraseni si tarani; se amplificau prin atacarea unor case boieresti care erau pradate, in timp ce stapanii erau ucisi si, in final, spatarul Hrizea era urcat pe tronul tarii. Prins in acea valtoare, domnul Tarii Romanesti, Constantin Serban, apela la ajutorul Transilvaniei, Moldovei si chiar al Portii. Acea miscare ce atinsese largi categorii sociale – rezistenta seimenilor si calarasilor infranti la Calugareni, in august-septembrie 1655 – n-ar fi putut fi invinsa fara sprijinul lui Gheorghe Rakoczi II. principele Transilvaniei, in temeiul unei aliante intre acesta si Constantin Serban, caruia i se alatura si Moldova.
Tarul Rusiei recunoaste frontierele istorice ale Moldovei (1656). Turcii vedeau cu suspiciune acea alianta. Caci, iata, la 17 mai 1656, Gheorghe Stefan, domnul Moldovei, incheia un tratat cu tarul Rusiei, Alecsei Mihailovici, prin care acesta recunostea autonomia Moldovei si legitimitatea pretentiilor ei de a-si redobandi cetatile de la Dunare si Marea Neagra, aflate sub stapanirea turcilor. Era o prima recunoastere a frontierelor Moldovei din partea tarilor rusi; anterioara tratatului dintre Petru I (cel Mare) cu Dimitrie Cantemir.”
Codul cartii: SEC978-973-642-363-5
