Dragomir nu-si propusese sa aiba nici un «destin cultural». Spre deosebire de Noica, ce-si pregatea in noaptea istoriei, scriind tenace si incapatanat, viitoarea iesire la lumina ca opera, Dragomir isi asuma dintru inceput istoria ca noapte eterna si se retrage in intimul pur al luminii sale interioare. Daca nu gresesc, cred ca e singura gandire specializata filozofic din istoria Europei care s-a decuplat total de orice manifestare culturala prezenta sau viitoare. Gandirea lui Dragomir este neverosimil de pura tocmai pentru ca nu «iese pe strada», nu ia parte la dispute si nu se hraneste din vanitatea participarii la turniruri intelectuale. Ea reprezinta performanta pura a posibilitatii de filozofare a unei fiinte care se exerseaza intr-o catacomba a istoriei.
In frenezia lui de a intelege totul era ceva din psihologia unui etern student care abordeaza Creatia ca pe o tema si care se pregateste asiduu pentru ziua in care urmeaza sa fim examinati de Dumnezeu. De altfel o stie si o spune, in 8 ianuarie 1993, intr-o formidabila nota din carnetele intitulate Seminte: «In fond, eu fac o teza de doctorat la Dumnezeu.» Lucrul cel mai important care s-a intamplat in viata lui Dragomir este tocmai acesta: la un moment dat, si-a schimbat conducatorul tezei. A trecut de la Heidegger la Dumnezeu. (Gabriel LIICEANU)
Fragment din volum:
Violenta, raul si binele
Violenta este ultima arma a raului, dar ea sta in spatele tuturor celorlalte sau, mai degraba, este orizontul in care se randuiesc toate celelalte. Violenta nu are insa un singur registru de desfasurare. Ea este gradata: fie provoaca sperietura (si atunci e amenintare), fie suferinta (fizica – tortura; sufleteasca – santajul, intimidarea), fie devine exterminare pur si simplu. Primejduind insasi viata, adica temeiul, violenta este eschatologica.
Interesant e ca violentei binele (bunul) nu-i poate opune nici o arma specifica lui, ba mai rau, el nu-i poate opune decat tot violenta (de pilda razboiul, limitarea fortata, excluderea etc.). Violenta binelui impotriva violentei raului este pentru bine nu numai o solutie in extremis, ci si una in care binele nu se mai poate recunoaste ca atare, ci, dimpotriva, accepta ca el, binele, sa fie aidoma raului, sa lupte cu arma lui, sa se instraineze. Violenta ca arma a binelui este intotdeauna pentru bine un esec (tocmai fiindca el este silit sa adopte arma raului; in razboi, de pilda, in revolutia contra tiraniei etc.), un scandal (fiindca binele imbraca haina raului) si o criza. Astfel, binele este silit sa explice, adica sa se justifice, ceea ce este deja o mica victorie a raului. (CPP, 168)
Raul si invinovatirea
Interesant este cum functioneaza invinovatirea ca arma in economia raului mundan. De vreme ce nimeni nu e perfect, tabara binelui poate fi oricand atacata prin invinovatire. Aceasta poate fi reala sau imaginara (falsa), individuala ori colectiva, esentiala (ideologica) sau accidentala (atacuri ad hominem, calomnii, mutarea luptei in domenii straine ca cinstea, moralitatea etc.), tintita direct sau in rude, prieteni, trecut. Recurgand la invin-vatire, raul obliga binele sa se dezvinovateasca, sa se apere. Rezultatul este ca raul se estompeaza ca rau, aparand, dimpotriva, ca aparator al binelui, al puritatii, al consecventei: nu el, ci celalalt este raul. Dezvinovatirea are acest efect chiar si atunci cand invinovatirea este lipsita de orice temei, cand e total imaginara.
Codul cartii: HUM978-973-50-5485-4
