Sapte lideri in razboi

Fragment:
„DE GAULLE: DINCOLO DE FRACTURA PATRIOTICA
Mai mult decat oricare alta tara, Franta a fost fragilizata de conflictul secolului. Pentru o parte a francezilor, din 1918, Germania ramane inamicul principal; nu este ea animata de un spirit revansard periculos pentru viitorul natiunii? Ea nu a fost distrusa de razboi, este mai populata, nu plateste cu adevarat datoriile de razboi prevazute de tratate…
Totusi, cand Hitler preia puterea in 1933, Germania devine amenintatoare, iar politica Frantei este cuprinsa atunci de spaime. Teama de un nou razboi, sperantele nascute de Frontul Popular, un pacifism „behaitor” anima intreaga populatie, mai apta sa se mobilizeze pentru republicile spaniole — impotriva fascismului — decat sa faca fata Germaniei, pe care incearca s-o imbuneze, imaginand negocieri, ca sa n-o rupa la fuga — practicand o politica de poltroni. Stanga nu vrea o alianta cu Italia fascista, nici dreapta, cu tara Sovietelor. Ideal ar fi fost intoarcerea orientarii Germaniei impotriva Uniunii Sovietice — dar nu si pentru comunisti, bineinteles — ceea ce gandeste, in egala masura, o buna parte a englezilor.
Daca e sa spunem lucrurilor pe nume, alti francezi sunt convinsi ca URSS, sprijinita de partidele comuniste devotate, reprezinta inamicul principal: „pericolul bolsevic” primeaza inainte de toate. Ar trebui, potrivit lor, „sa se ingroape securea razboiului” cu Germania — o idee lansata de Aristide Briand, apoi preluata de catre succesorul lui, Pierre Laval, care considera ca ea trebuie aplicata independent de regimul pe care acest vecin il poate alege, Weimarul sau nazismul. Stanga a franat reinarmarea atata vreme cat a domnit spiritul lui Briand si cel al Societatii Natiunilor, dar, dupa 1934, este randul dreptei sa sustina pacifismul, pentru ca, atunci, un nou razboi ar putea fi benefic Uniunii Sovietice si socialismului. „Mai curand Hitler decat Blum” este sloganul Insusit de personalitati ca Deat sau Doriot. Razboiul civil franchisto-francez devanseaza patriotismul, demoralizand simplul cetatean coplesit de presa de extrema dreapta: Gringoire, Candide, Eu sunt pretutindeni, sau cea de dreapta: Micul Parizian, Ziva etc. La dreapta, numai oa-meni ca Paul Reynaud, Georges Mandel rezista acestui curent: sunt calificati drept partizani ai belicismului. Cat despre Georges Bonnet, el considera inevitabila infrangerea Frantei in caz de conflict, iar Edouard Daladier, ministrul de Razboi, apoi presedintele Consiliului, nu-i departe de a gandi in mod asemanator. ”