Inelul cartilor. Comentarii critice
Simona-Grazia Dima practica o critica pe care cel mal potrivit am putea-o numi „initiatica”, daca tinem cont de faptul ca autoarea este si o foarte buna poeta, ceea ce face ca momentele sale critice sa devina teste de autoreflexivitate esentializanta. Marele dar al Simonei-Grazia Dima acesta este: de a cobori spre ingenuitate cand scrie despre autori, pentru a-i credita cu ceea ce au ei cel mai bun, si anume: „autenticitatea” experientei proprii, filigranul fin al vocatiei. Am putea chiar spune, fara teama de a gresi, ca exegeta este criticul ideal pe care si-l doreste cineva: un om de dialog esentializat, generos, pentru care fiecare carte este o experienta existentiala unica, ale carei sensuri se cer aduse la suprafata, relevate. Critica Simonei-Grazia Dima nu are sarcasme, lovituri piezise, glisaje subreptice. Dimpotriva, instruita cu precadere la scoala solida a modernismului hermeneutic – ceea ce nu inseamna catusi de putin o inapetenta pentru histrionismele voluntar destramate ale postmodernismului -, comentatoarea cauta mereu un „Centru”, fie ca acesta exista in cartea pe care tocmai o analizeaza, fie ca rezida in trezirea spirituala pe care i-o genereaza intalnirea cu ea.
Sa nu ramaneti cu convingerea ca distinctiile indeajuns de sibilinice pe care le-am operat ar sugera o critica de identificare. Dimpotriva, daca termenul ne-ar fi ingaduit, ea ar fi una de „alterizare”, flindca, ceea ce o intereseaza ca finalitate intelectuala pe Simona-Grazia Dima este intelegerea actului de lectura ca proiectie intr-un „altul”, in necunoscutul pe care-l propun creatorul studiat si textul sau. Din nou, sa nu persistam in impresia ca schemele mentale universalizante – de genul: sacru vs. profan sau „calitatea contactului cu ontologicul” -, pentru care de asemenea exegeta militeaza, vor fi apoi cautate la tot pasul in cartile cercetate, hiperbolizandu-li-se la infinit si supralicitandu-li-se intelesurile. Dimpotriva; autoarea insista, lucid si foarte bine circumstantiat terminologic, pe specific, pe resorturi mitice personale, ireductibile, asa cum ea insasi, in poezia sa, construieste „mitologia interioara a fiintelor mici„, cu precadere intre limitele flexibile ale relativului, iar nu intre cele, inflexibile, ale Absolutului. Asistam, in acest fel, atat in poezia, cat si in critica Simonei-Grazia Dima, la o „imblanzire” tandra a temelor mari si a spaimelor acute.
Scriitorii cu adevarat „liberi” (leitmotiv derivat din convingerea ca menirea principala a literaturii este aceea de a „elibera”) sunt nu cei blocati in propria seriozitate, ci aceia care se pot juca, inspirat, cu ei insisi, concepandu-si chiar si textele ca „joc metafizic”. Peste toate aceste subtilitati de om avizat se asterne candoarea proprie a Simonei-Grazia Dima, derivata dintr-un anacronism sublim: acela de a crede ca literatura – sora mai cenusie a Spiritului – va mantui lumea. Simona-Grazia Dima are, insa, si aici dreptate, in felul ei propriu, de constiinta pentru care colegul „de breasla” e in primul rand un prieten: pentru un critic generos, cea mai frumoasa dintre iluzii este tocmai scriltorul despre care se intampla sa scrie. – Stefan Borbely
Simona-Grazia Dima practica o critica pe care cel mal potrivit am putea-o numi „initiatica”, daca tinem cont de faptul ca autoarea este si o foarte buna poeta, ceea ce face ca momentele sale critice sa devina teste de autoreflexivitate esentializanta. Marele dar al Simonei-Grazia Dima acesta este: de a cobori spre ingenuitate cand scrie despre autori, pentru a-i credita cu ceea ce au ei cel mai bun, si anume: „autenticitatea” experientei proprii, filigranul fin al vocatiei. Am putea chiar spune, fara teama de a gresi, ca exegeta este criticul ideal pe care si-l doreste cineva: un om de dialog esentializat, generos, pentru care fiecare carte este o experienta existentiala unica, ale carei sensuri se cer aduse la suprafata, relevate. Critica Simonei-Grazia Dima nu are sarcasme, lovituri piezise, glisaje subreptice. Dimpotriva, instruita cu precadere la scoala solida a modernismului hermeneutic – ceea ce nu inseamna catusi de putin o inapetenta pentru histrionismele voluntar destramate ale postmodernismului -, comentatoarea cauta mereu un „Centru”, fie ca acesta exista in cartea pe care tocmai o analizeaza, fie ca rezida in trezirea spirituala pe care i-o genereaza intalnirea cu ea.
Sa nu ramaneti cu convingerea ca distinctiile indeajuns de sibilinice pe care le-am operat ar sugera o critica de identificare. Dimpotriva, daca termenul ne-ar fi ingaduit, ea ar fi una de „alterizare”, flindca, ceea ce o intereseaza ca finalitate intelectuala pe Simona-Grazia Dima este intelegerea actului de lectura ca proiectie intr-un „altul”, in necunoscutul pe care-l propun creatorul studiat si textul sau. Din nou, sa nu persistam in impresia ca schemele mentale universalizante – de genul: sacru vs. profan sau „calitatea contactului cu ontologicul” -, pentru care de asemenea exegeta militeaza, vor fi apoi cautate la tot pasul in cartile cercetate, hiperbolizandu-li-se la infinit si supralicitandu-li-se intelesurile. Dimpotriva; autoarea insista, lucid si foarte bine circumstantiat terminologic, pe specific, pe resorturi mitice personale, ireductibile, asa cum ea insasi, in poezia sa, construieste „mitologia interioara a fiintelor mici„, cu precadere intre limitele flexibile ale relativului, iar nu intre cele, inflexibile, ale Absolutului. Asistam, in acest fel, atat in poezia, cat si in critica Simonei-Grazia Dima, la o „imblanzire” tandra a temelor mari si a spaimelor acute.
Scriitorii cu adevarat „liberi” (leitmotiv derivat din convingerea ca menirea principala a literaturii este aceea de a „elibera”) sunt nu cei blocati in propria seriozitate, ci aceia care se pot juca, inspirat, cu ei insisi, concepandu-si chiar si textele ca „joc metafizic”. Peste toate aceste subtilitati de om avizat se asterne candoarea proprie a Simonei-Grazia Dima, derivata dintr-un anacronism sublim: acela de a crede ca literatura – sora mai cenusie a Spiritului – va mantui lumea. Simona-Grazia Dima are, insa, si aici dreptate, in felul ei propriu, de constiinta pentru care colegul „de breasla” e in primul rand un prieten: pentru un critic generos, cea mai frumoasa dintre iluzii este tocmai scriltorul despre care se intampla sa scrie. – Stefan Borbely
Codul cartii: LIM978-606-799-526-8
