Transilvania… Acolo suntem acasa. Acolo am invatat ca nu poti sa faci altceva decat sa te scoli in zori si sa te pui pe munca. „Ce iese din maruntele revolte”? Totul e sa ai o randuiala in viata ta, o disciplina in munca si sa incerci sa aduni in graiul neamului tau texte fundamentale. Eminescu l-a tradus pe Kant cand nu-i ardea nimanui de asta, iar Scoala Ardeleana a intarit temeliile unei culturi, cand Europa ardea de revolutii. Viata-i scurta si trebuie sa scrii ce ai de scris, si pace buna. – Ioan Alexandru
Poezie a obstinatiei de a fi, a „inflatiei” materiei etern germinative, a luptei indarjite cu obstacolele, dar si a firestii sedimentari a generatiilor intr-o stratificare de natura sa asigure echilibrul unui cosmos durabil, rostirea lui Ioan Alexandru a adus in ceea ce se numeste astazi modernismul tarziu un suflu de energie vizionara innoita, un profund fior tragic. Nimeni – putem spune acum cu siguranta – n-a evocat cu mai mult har decat el peisajul natural si uman al Ardealului inscris in tensionate efigii, acel ,,loc si timp anume” in care ,,traieste casa noastra imprejmuita cu sange”, pasunile cu arbori stravechi pe dealurile arzand noaptea aprinse de luna, fantanile carora li se ucid izvoarele, solidaritatea ca si geologica a generatiilor contopite in cimitirul satului strabun, ritualitatea dificila a unor vieti anonime. Coexistenta de pur si impur, de viziuni infernale si „coruri paradisiace”, de haos si claritate celesta, poezia lui Ioan Alexandru traieste dintr-o imensa retea de tensiuni stihiale, marcand straduinta teribila de „a fi”. – Ion Pop
Codul cartii: SAC978-606-797-567-3
