Literatura comparata la turnanta ultimului secol

Aceste cinci eseuri pot constitui un (incomplet) tratat de literatura comparata care are in vedere ca termen de referinta deschiderile teoretice diversificate din ultimul deceniu al secolului trecut si inceputul noului secol. Caracterul fluid al notiunii face din comparatism o mitologie plurala atata vreme cat lipseste o teorie general unificatoare. Imposibilitatea de a-i legitima pe deplin obiectul, indeterminat si imprecis, l-a facut pe Charles Bernheimer sa defineasca literatura comparata drept o „stiinta anxiogenica“. Este literatura comparata o disciplina autonoma sau, dimpotriva, una anexata studiilor culturale care nu dispun de o justificare teoretica? Direct sau indirect, cartea lui Vasile Voia, profesor la Facultatea de Litere a Universitatii Babes-Bolyai, a luat forma unui discurs polemic.
Comparatismul modern maximalist, renuntand la rigorile anacronice ale comparatismului francez, pana la a uita de text ca obiect estetic, a devenit domeniul predilect al tuturor diletantismelor si formelor estetice in care dispare orice rigoare. Vasile Voia se situeaza principial de partea pozitiei ferme exprimate de Adrian Marino, in descendenta lui Rene Wellek si Rene Etiemble, a profesorilor de la Yale, Harold Bloom si Peter Brooks, care au militat pentru mentinerea canonului traditional occidental si a esteticului ca valoare primordiala a operei literare.
Fragment din lucrarea „Literatura comparata la turnanta ultimului secol” de Vasile Voia
„Pozitivismul si istoricismul au opus studiul „raporturilor de fapt”, ca domeniu al comparatismului, criticii literare valorizante care admite comparatii fara raporturi istorice, ca si generalizari si judecati de valoare. Rene Wellek, in Conceptele criticii (1965), aducea in discutie un punct de vedere innoitor. „Simptomele crizei prelungite a literaturii comparate” savantului american i se pareau a fi „separarea artificiala a obiectului acestei discipline de metodologia ei, conceptia mecanicista asupra surselor si influentelor, asezarea sovinismului cultural la baza studiilor efectuate”. Wellek limita cercetarea literara la „literaturitate”, la estetica, la natura artei si literaturii, la opera literara propriu-zisa. El a numit „intrinsec” studiul operei literare si „extrinsec” studiul relatiilor dintre opera literara si autor. In anii 60, Wellek propunea o „schimbare” a comparatismului, o „reorientare spre teorie si critica, spre istorie literara critica”‘. De o parte, comenta Adrian Marino, primatul „faptului”, de alta primatul „textului” sau al operei literare, de o parte metoda istorica, de alta metoda teoretica si formala. Aici vedea Marino „criza” literaturii comparate, disciplina care trebuia sa opteze si sa se defineasca drept o disciplina istorica sau una estetic-teoretica, academica, istoricista, pozitivista sau „formalista” si „poetica”, extensiva sau intensiva. In raspunsul dat se implica, dupa Marino, viitorul comparatismului. Actul critic este o sinteza de demersuri istorice, teoretice si de valorizare si se identifica cu comparatismul. Judecata de valoare elaborata pe baze comparatiste nu difera cu nimic de orice alta valorizare literara. Cei mai multi comparatisti resping insa „asimilarea” comparatismului cu critica si istoria literara. ”