Ioan Alexandru Bratescu-Voinesti, de la pacifism la huliganism

Dinu Balan propune acum spre publicare un text bine construit, interesant si provocator in intregul sau. Reprezinta si acesta rodul pasiunii sale statornice pentru studiul problematicii nationale, domeniu cardinal al modernitatii si contempo­raneitatii – din perspectiva procesualitatii istorice – si extrem de actual. Diversitatea analizelor si a interpretarilor contemporane, tributare pe alocuri expansionismului ideologic ce insoteste sau justifica marile strategii politice, bibliografia considerabila aflata in plin proces inflationist, „babilonia” terminologica si conceptuala proprie acestei te­matici, toate laolalta si fiecare in parte fac extrem de dificila sau riscanta, dar si ispititoare sau interesanta, o abordare frontala a problematicii nationale – fie si in registrul ei incipient – in noua conjunctura.
prof. univ. dr. Dumitru Vitcu
 
Antisemitismul si antipoliticianismul lui I. Al. Bratescu-Voinesti se cuvin asociate optiunilor ideologice si starii de spirit din acea epoca. Si nu numai in spatiul romanesc. „Adevarata pasiune a secolului XX e robia”, spunea, cu amaraciune, Albert Camus[1]. Si temeiuri sunt pentru a sustine o asemenea abrupta declaratie. In secolul in care genocidul armenilor, Shoah-ul evreilor si „Arhipelagul Gulag” au reprezentat doar momentele in care raul si-a aratat abia cea mai hidoasa fata a sa, indreptatind, astfel, cuvintele unui analist al fenomenului religios, care afirma, prezumtios, ca veacul trecut a fost „cel mai criminal secol din istorie”[2], un secol care, pretins al civilizatiei, a cunoscut absurdul „intuneric la amiaza” (A. Koestler), in care crima si anihilarea fiintei umane au dezvaluit prapastia morala a umanitatii, in fapt o metaforica „moarte a omului”, in expresia lui Michel Foucault, in care latura animalica a omului – sau diabolica – zugravita de George Orwell, in Ferma animalelor, a iesit, cu pregnanta, in evidenta, este natural sa te intrebi asupra metamorfozelor democratiei[3]. In orice caz, prabusirea democratiei liberale in perioada dintre cele doua razboaie mondiale nu mai trebuie demonstrata. Pe acest fundal sumbru, expansiunea violentei politice in masa a fost favorizata de o ideologie totalitara, indiferent de forma si expresia concreta, care „era absolutista in pretentia ei de a stabili cine ar trebui sa aiba dreptul de a locui pamantul in procesul de infaptuire a unei discutabile utopii viitoare”[4]. Unde este locul politicii, al acelei arte a compromisului, in acest cadru caracterizat tocmai prin negarea sa?
Dinu Balan