Mihai Ghitulescu (n. 29 septembrie 1982) lector universitar la Facultatea de stiinte Sociale, Universitatea din Craiova. Este licentiat in stiinte politice si doctor in istorie. A publicat numeroase studii in reviste de specialitate si volume colective. Autor al volumului Organizarea administrativa a statului roman modern (1859-1918) (Editura Aius, Craiova, 2011) si coautor al volumului Evolutia institutiilor politice ale statului roman din 1859 pana astazi (Editura Cetatea de Scaun, Targoviste, 2014).
Fragment:
” Presedintele Consiliului de Ministri
Numai protocolar-emfatic s-a vorbit de guvernul/ cabinetul/ consiliul Majest??ii Sale, a?a cum era corect dup? textile constitu?ionale ?i a?a cum se mai întâmpl? ?i azi în ciuda aerului evident desuet în monarhiile occidentale. in general, în politic?, în pres?, în societate, se vorbea despre guvernul (lui/dlui) X”, dup? numele unui, de cele mai multe ori, poli-tician. Chiar ?i numai de aici ne putem da seama c? acei X au fost, fiecare în vremea lui, personajele cele mai importante ale vie?ii de stat. Tendin?a este de a-i privi pe ace?tia ca pe ni?te prim-mini?tri din zilele noastre, chiar ca pe unii din regimurile parlamentare. Numai faptul c? unele guverne de la ministerul Ghica-Kog?lniceanu” (1868-1870) (deja al ?aselea al lui Carol 1), pân? la guvernul Goga-Cuza (1937-1938) au fost desemnate in epoc? prin al?turarea dou? nume ?i câteva, precum cel din urm?, au r?mas a?a în istorie, trebuie s? dea de gândit. Statutul ?i rolul pre?edintelui de consiliu nu au fost atât de clare ?i liniare precum a ajuns s? se cread? ?i nu e bine s? trecem peste acest detaliu ascuns când povestim istoria politic? a românilor.
Cum consiliul de mini?tri” nu avea recunoa?tere consti-tu?ional?, era firesc ca nici pre?edintele consiliului s? nu aib?. Dup? unele ezit?ri în primele luni ale domniei lui Cuza, el s-a impus ca o veritabil? personificare a cabinetului”; el facea propu-nerile celorlal?i ?i le contrasemna decretele de numire, conducea administra?ia, substituindu-se în multe ?efului statului, iar demisia sa atr?gea demisia întregului consiliu”. Dar toate acestea nu aveau nicio baz? scris?, motiv pentru care s-a apreciat c? pre?e-dintele era un primus inter pares, cu ascendent strict politic. Puterea sa izvora prea pu?in din lege ?i în principal din sus?inerea monarhului ?i din abilitatea de a-?i controla partizanii politici. O oarecare consacrare a primit prin Legea pentru înfiin?area pre?edintelui consiliului de mini?tri din 7/19 aprilie 1 881, care a prev?zut c? Pre?edintele consiliului de mini?tri poate fi ministru f?r? portofoliu”, atribu?1e ?i r?spunderile” sale r?mânând astfel cum sunt regulate ?i pân? acum de legi ?i uzurile constitu-?ionale”33°. De fapt, doar despre uzuri” era vorba. Legea a stârnit, evident, critici din partea opozi?iei. Anti-liberalul ?i mai ales anti-br?tienistul gazetar Eminescu, de la Timpul, a scris imediat un articol cu titlul Cancelar ?i mini?tri f?r? portofoliu”, în care îl acuza pe I.C. Br?tianu c? încearc? s? monopolizeze guvernarea, dup? modelul lui Bismarck.”
Fragment:
” Presedintele Consiliului de Ministri
Numai protocolar-emfatic s-a vorbit de guvernul/ cabinetul/ consiliul Majest??ii Sale, a?a cum era corect dup? textile constitu?ionale ?i a?a cum se mai întâmpl? ?i azi în ciuda aerului evident desuet în monarhiile occidentale. in general, în politic?, în pres?, în societate, se vorbea despre guvernul (lui/dlui) X”, dup? numele unui, de cele mai multe ori, poli-tician. Chiar ?i numai de aici ne putem da seama c? acei X au fost, fiecare în vremea lui, personajele cele mai importante ale vie?ii de stat. Tendin?a este de a-i privi pe ace?tia ca pe ni?te prim-mini?tri din zilele noastre, chiar ca pe unii din regimurile parlamentare. Numai faptul c? unele guverne de la ministerul Ghica-Kog?lniceanu” (1868-1870) (deja al ?aselea al lui Carol 1), pân? la guvernul Goga-Cuza (1937-1938) au fost desemnate in epoc? prin al?turarea dou? nume ?i câteva, precum cel din urm?, au r?mas a?a în istorie, trebuie s? dea de gândit. Statutul ?i rolul pre?edintelui de consiliu nu au fost atât de clare ?i liniare precum a ajuns s? se cread? ?i nu e bine s? trecem peste acest detaliu ascuns când povestim istoria politic? a românilor.
Cum consiliul de mini?tri” nu avea recunoa?tere consti-tu?ional?, era firesc ca nici pre?edintele consiliului s? nu aib?. Dup? unele ezit?ri în primele luni ale domniei lui Cuza, el s-a impus ca o veritabil? personificare a cabinetului”; el facea propu-nerile celorlal?i ?i le contrasemna decretele de numire, conducea administra?ia, substituindu-se în multe ?efului statului, iar demisia sa atr?gea demisia întregului consiliu”. Dar toate acestea nu aveau nicio baz? scris?, motiv pentru care s-a apreciat c? pre?e-dintele era un primus inter pares, cu ascendent strict politic. Puterea sa izvora prea pu?in din lege ?i în principal din sus?inerea monarhului ?i din abilitatea de a-?i controla partizanii politici. O oarecare consacrare a primit prin Legea pentru înfiin?area pre?edintelui consiliului de mini?tri din 7/19 aprilie 1 881, care a prev?zut c? Pre?edintele consiliului de mini?tri poate fi ministru f?r? portofoliu”, atribu?1e ?i r?spunderile” sale r?mânând astfel cum sunt regulate ?i pân? acum de legi ?i uzurile constitu-?ionale”33°. De fapt, doar despre uzuri” era vorba. Legea a stârnit, evident, critici din partea opozi?iei. Anti-liberalul ?i mai ales anti-br?tienistul gazetar Eminescu, de la Timpul, a scris imediat un articol cu titlul Cancelar ?i mini?tri f?r? portofoliu”, în care îl acuza pe I.C. Br?tianu c? încearc? s? monopolizeze guvernarea, dup? modelul lui Bismarck.”
Codul cartii: AIU978-606-562-533-4
